E vital, din când în când, în miezul zilei, să ne permitem luxul unei detașate contemplări, aruncând o privire senină asupra evenimentelor și asupra lucurilor din viața noastră, înțelegând că se poate trăi frumos, elegant și firesc, bucurându-ne de simplitatea colorată a vieţii în mijlocul celor mai anodine activităţi. Fiind într-o continuă schimbare, într-o trepidantă şi năucitoare viteză, ne scapă, literalmente, printre degete, mirajul devenirii noastre, a lecțiilor cristalizate și asimilate în timp. Fără un stop cadru pe ceea am fost şi pe ceea ce suntem, este ca și cum am evita să ne prezentăm la seminarul propriei noastre vieți.
În spiritul acestei idei, arunc o privire asupra înțelegerilor mele de acum 20 de ani.
Aș vrea să am suficientă înțelepciune și finețe a scrisului, încât să pot cuprinde în cuvinte bucuria unor mici lecții de viață.
La 20 ani speram că voi schimba lumea, acum, cu 20 ani mai târziu, sper să nu fiu schimbat de lumea în care trăiesc.
La 20 de ani credeam că orice refuz, orice obstacol, orice supărare este o tragedie, acum, privind în urmă, îmi dau seama că cel mai mult am învățat din propriile căderi.
La 20 de ani căutam răspunsuri la toate întrebarile, acum știu că cele mai importante întrebări rămân, în cele din urmă, fără răspuns ori că tăcerea este și ea un mod de a răspunde.
A trebuit să împlinesc 40 de ani pentru a înțelege că nu trebuie să înțeleg totul.
La 20 de ani căutam perfecțiunea în orice, acum mă las sedus de mirajul nedefinit al stângăciei umane și de farmecul discret al imperfecțiunilor.
Când aveam 20 de ani credeam că femeile de 40 sunt prea bătrâne, acum descopăr cu nedisimulată uimire cât farmec dumnezeiesc pot avea, cât de multă tandrețe pot oferi, cât de atrăgătoare sunt cu zâmbetul lor cald și radiant.
La 20 de ani mi se parea că cea mai mare virtute a unui om este inteligența sa, acum cred că cea mai nobilă calitate este bunătatea.
La început, cam pe la 20, priveam totul în alb şi negru, acum înțeleg că există un strop de durere în fiecare răspuns „sunt bine”!
Eram, în urmă cu mulţi ani, atras lucrurile sofisticate al vieții, acum mă bucur de cele trecătoare și simple, lumina caldă a soarelui asfinţit, ochii iubitei, regăsindu-mă în lumina lor, îmi sunt îndeajuns, ca și cum, iubindu-mă, Dumnezeu mi-ar trimite toate astea.
La 20 de ani, așa îmi imaginam, că având copii, le voi da cele mai importante lecții despre viață, acum, înainte de a transmite orice lecţie copiilor mei, caut să mă asigur că am asimilat eu toate lecțiile lor.
Credeam că lacrimile, atunci când le avem, sunt însemne ale tristeții, acum știu că poţi plânge și de bucurie. Lacrimile nu sunt o deficiență, râsul nu e mereu senin. A fi bun se traduce, de multe ori, prin efortul seninătății de a înțelege lacrimile.
Credeam că a fi fericit însemnă a avea de toate, acum știu că nu te poţi numi nicicând fericit dacă nu eşti sensibil la nefericirea altora. Tot acum înţeleg că fericirea nu există în formă continuă, fiind, mai degrabă, o colecţie a momentelor în care am știut să zâmbim, să ascultăm, să iertam etc.
La 20 de ani, credeam că a te îndrăgosti este pentru totdeanuna, promițând iubire veșnică iubirii mele de atunci. Acum știu că a te îndrăgosti este, într-adevăr, minunat, însă orice ai face, este perisabil. Sunt mai temperat cu promisiunile. Aleg să spun poezii, ele sunt ca și dragostea, proaspete mereu și mereu perisabile.
La 20 de ani voiam, în orice dispută fiind, să am dreptate, acum prefer liniștea în schimbul dreptății cu orice preț.
Așa mi se părea, că dacă nu ai darul vorbirii eşti pierdut, acum spun că ești pierdut dacă pe lângă darul vorbirii nu ai și darul tăcerii.
Visam să fiu mereu delicat ca un prinţ şi grav ca un cărturar. Nu mi-a reuşit, dar sper acum să pot percepe întorsăturile vieții cu înţelepciune, fiind, spre bătrânețe, nu atât un senior al rațiunii, cât, mai ales, un senior al inimii.
Există un moment când trebuie să înveți, având suficiente rezerve de cumințenie și uimire, să convertești orice neajuns al vieții într-un prilej, și, în mod paradoxal, să te poți simți mai tânăr, nu atât prin frăgezimea trupului, cât mai ales prin suplețea minții de a nu complica peste măsură lucrurile, bucurându-te de viață cu toate scăderile ei.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
