L. este seropozitivă. Dacă mi-ar fi spus că are un secret ascuns adânc în sufletul şi în microbiologia ei, n-aş fi ghicit nici într-o mie de ani. E înaltă, subţire, cu forme bine conturate ce îi conferă identitate carnală, ca nişte litere scrise în alfabetul braille pe care orbul de mine n-a avut ocazia să le citească niciodată. Şi aş fi vrut să o citesc ca pe un roman neterminat, şi înainte şi după ce am aflat că are HIV.
Am întâlnit-o într-o excursie studenţească în San Sebastian. Făcea parte ca şi mine din echipa ce ar fi trebuit să arate studenţilor spanioli valorile tradiţionale româneşti. L. nu era foarte entuziasmată de dimensiunea culturală a excursiei noastre făcută pe bani europeni, ea vroia doar să vadă Spania.
Am invitat-o să bem o cafea într-o dimineaţă. Nu dormisem cu o noapte înainte şi eram însetat după o legătură umană şi vie acompaniată de un espresso magic şi o ţigară fină. „Nu beau cafea” mi-a replicat ironic. „Nu-i nimic, poţi s-o comanzi şi să te pierzi în spiralele pe care le formează spuma când amesteci cu linguriţa în ea” i-am răspuns improvizat, fără teama unui posibil refuz.
În timp ce îmi scufundam cubuleţul de zahăr brun în adâncurile ceştii, mă uitam la ea şi mă întrebam de ce pare atât de îngândurată. Am sărit peste partea fadă, analitică a conversaţiei, în care îţi interoghezi interlocutorul, încercând să-i faci un portret plecând de la datele din buletinul de identitate. N-am întrebat-o de unde e sau ce a făcut în ultimii 23 de ani. N-am întrebat-o nici dacă îi place Spania. Ca şi cum aş fi cunoscut-o dintotdeauna, am întrebat-o: „Eşti fericită?”. Buzele ei au început să tremure şi, parcă încercând să-mi demonstreze că nu e mişcată în niciun fel de întrebarea mea, mi-a răspuns: „Trebuie să fiu fericită! Nu văd de ce m-aş mai zbate să trăiesc dacă n-aş face-o pentru fericire!”
O prinsesem la colţ. Atât aşteptam, o frază care să îmi permită să mă furişez în conştiinţa şi în idealurile ei şi să scot la suprafaţă, ca un arheolog, arhetipurile pe care se sprijină fiinţa ei. „Adică tu ce vrei să spui, că te zbaţi pentru fericire? Fericirea n-ar trebui să fie o corvoadă pentru care să-ţi risipeşti sufletul”, bla-bla-bla, textele unui om limitat de libertate. Eram blocat în paradigma omului care crede că trăieşte libertatea absolută şi singura responsabilitate pe care o are e propria persoană. Nu eram conştient în acel moment că se poate trăi autentic şi altfel.
L. şi-a deschis sufletul ca o floare în faţa mea, cu o încredere nebună: „Am o problemă care mă împiedică să mă bucur ca un om normal de frumuseţea vieţii. Duc o luptă interioară permanentă pentru a mă menţine la nivelul omului obişnuit, liber de constrângeri pe viaţă.” M-am trezit deodată pe un teren alunecos. Aveam o frică uriaşă şi-mi controlam fiecare cuvinţel pentru ca L. să nu aibă impresia că o trag de limbă şi îi invadez intimitatea. Cu o viteză de neconceput, îmi treceau prin minte tot felul de răspunsuri vizavi de problema lui L. Să fie o traumă psihică? Vreo problemă de familie gravă? Poate a ucis un om la un moment dat şi acum trăieşte cu acest coşmar de care nu se poate elibera. Mi-am spus ferm şi clar că nu am voie să o dezgolesc şi să dezvălui acest secret.
Am mutat discuţia în alt registru şi am început să vorbim despre ce facem, ce studiem, ce job avem şi alte lucruri mai pământeşti. Mi-a spus că e studentă în relații internaționale, că lucrează part-time în domeniul bancar și că în timpul liber e voluntar într-o organizaţie care sprijină integrarea în societate a celor infectaţi cu HIV. Nu m-am putut abţine şi am întrebat-o: „Faptul că lucrezi cu acei oameni nu te ajută să treci peste problema pe care o ai? Când îi vezi că luptă pentru o viaţă normală cu ajutorul tău, nu te împlineşti odată cu ei?”. L. m-a privit în ochi şi cu glas tremurând mi-a mărturisit: „Ba da, căci şi eu mă număr printre ei. Sunt seropozitivă…”
Acel moment a fost unul dintre cele mai dificile pe care le-am trăit vreodată. Nu ştiam cum să reacţionez. Trebuia să am o reacţie firească, eram înlemnit de teama de a nu cădea în patetic. I-am zâmbit şi i-am spus pe un ton prietenos: „Îţi mulţumesc că mi-ai spus asta. Înseamnă mult pentru mine. Îţi mulţumesc pentru gestul intim pe care l-ai făcut. Povesteşte-mi, te rog. Povesteşte-mi tot.” Din instinctul de a mă solidariza cu ea, i-am cerut să beau o gură din sucul ei de portocale, un gest grosolan de care mi-am dat seama abia mai târziu. Vroiam să îi arăt că nu mă tem de ea, că mi-e dragă, poate chiar mai dragă după ce mi-a dezvăluit secretul ei.
Nu ştiam mai nimic despre ce înseamnă HIV cu adevărat. L. a început să râdă atunci când i-am spus că o privesc în continuare ca pe un om normal, nu ca pe unul cu SIDA. Ea nu era bolnavă de SIDA, ci era doar infectată cu virusul HIV, pe care îl contactase la naştere. Fusese infectată în spital şi aflase asta cu 3 ani în urmă, când făcuse complicaţii de la o răceală banală de care nu se mai vindeca. În momentul în care medicul i-a comunicat rezultatul testului HIV, a întrebat-o câţi parteneri sexuali avusese până atunci. A pufnit în râs şi în plâns în acelaşi timp. Era virgină.
L. nu e bolnavă de SIDA, concentraţia virusului HIV în organismul ei fiind foarte redusă. Cu un tratament corespunzător şi un stil de viaţă respectat cu sfinţenie, L. poate să îşi trăiască viaţa ca un om normal. E studentă, are un job şi are o viaţă sexuală şi sentimentală mai picantă decât a multora dintre noi. Cu toate acestea, efortul de a trăi o viaţă obişnuită poate părea supraomenesc. L. este nevoită să ia zilnic nişte pastile puternice care costă aproape 10.000 de Ron pe lună. Din fericire, statul îi asigură tratamentul, deşi se întâmplă de multe ori să întârzie cu furnizarea, timp în care L. stă cu inima cât un purice. Fără acele pastile, organismul ei ar ceda în maxim o lună. Stresul de a lua acele pastile la ore exacte o macină şi recunoaşte că încă nu s-a obişnuit cu ele. Din cauza lor, L. nu poate avea viaţă de noapte, acestea având un efect sedativ puternic. După ce ia pastila de seară, L. devine foarte incoerentă şi ameţită. Când vrea să iasă într-un club, uneori le mai amână până pe la ora 12-1, deşi riscă mult cu asta.
Dintre toate aspectele vieţii de seropozitiv, cele mai neplăcute sunt cele legate de relaţiile sociale şi interumane. Cunoaştem cu toţii discriminarea de care suferă cei bolnavi de HIV, din teama şi ignoranţa semenilor. A spune că eşti bolnav de HIV este o problemă foarte controversată şi nuanţată. Trebuie să ştii cui, când şi în ce situaţie să spui cuiva că eşti seropozitiv, pentru a nu fi izolat de societate. Foarte puţine persoane din viaţa lui L. ştiu că e purtătoare a virusului HIV. La serviciu şi la facultate, L. trece drept o colegă ca oricare alta. În afară de familie, câţiva prieteni apropiaţi şi persoanele cu care a fost implicată emoţional şi sexual, L. nu a mai spus nimănui secretul ei. Încă sunt uimit şi onorat că mi-a destăinuit acest lucru. Mie, un străin…
Mi-a povestit despre actualul ei iubit. Relaţia lor este una secretă, care a început odată cu mutarea lui L. cu A. şi iubita lui. Pe amândoi îi cunoştea destul de bine şi aceştia au acceptat să locuiască cu ea, ştiind situaţia ei. S-a îndrăgostit de A. pe neaşteptate şi a cugetat mult timp dacă să plece din acel apartament sau nu. Până la urmă, s-a trezit într-un triunghi amoros ciudat din care îi este foarte greu să mai iasă. L. este foarte atentă cu cei cu care interacţionează şi marea ei grijă este să nu îi expună la riscul de a se infecta de la ea. Mi-a mărturisit că nu şi-ar putea ierta niciodată greşeala de a infecta pe cineva şi că s-ar preda singură poliţiei. Dintre iubiţii ei, toţi au ştiut că e seropozitivă, şi nici unul n-a avut o problemă cu asta. Recunosc că L. este într-adevăr, un foarte bun comunicator şi are skill-uri notabile în relaţiile interpersonale.
L. mi-a mărturisit că nu îşi plânge de milă niciodată şi nu se tratează cu indulgenţă doar pentru că destinul i-a pus pe umeri această cruce. Uneori, atunci când o dor picioarele şi tot ce visează e un scaun pe care să se aşeze, se gândeşte imediat la cei imobilizaţi în scaunul cu rotile, care ar da orice pentru a sta pe propriile picioare pentru câteva clipe. În acele momente, L. conştientizează că are norocul de a se bucura de tot ceea ce înseamnă să fii om, spre deosebire de alţii. Dacă nu se ajunge la stadiul avansat numit SIDA, a fi infectat cu HIV nu e chiar atât de tragic. Până la urmă, e doar o mică vietate submicroscopică cu care trebuie să convieţuieşti. E un târg inechitabil pe care eşti forţat să îl accepţi: tu îi oferi adăpost şi el te lasă să trăieşti dacă îl ţii sub control.
Întâlnirea cu L. a fost un moment sublim. M-a cuprins o senzualitate bizară de a trăi, de a simţi viaţa ca pe un ser concentrat curgându-mi prin vene. Am fost învăluit de admiraţie şi de bucuria că am întâlnit un om căruia, după cum a declarat Giacometti când a fost lovit de o maşină, în sfârşit i se întâmplă ceva! Un om care trăieşte şi nu doar supravieţuieşte. Un om frumos, cu o poveste frumoasă. Un om care simte gustul intens al fiecărei secunde din viaţa sa.
Citiţi şi
Ce mâncăm pentru a ne controla greutatea
Testele genetice – soluția pentru o viață lungă într-o stare bună de sănătate
Cum să gătim și să mâncăm sănătos, chiar și dacă ne plac fripturile și grătarele
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
