L-am zărit şi am salivat. Un paradox funcţional al simţurilor. Nu era de mâncare. Era un palton. O feerie. Dintr-o stofă moale, bleumarin, lung până la glezne. M-am uitat la preţ şi m-a luat cu ameţeală. Pentru că simţurile au funcţionat aiurea, era, desigur, o hipoglicemie. Îmi era imposibil să-l cumpăr. Eram în 1988, noiembrie.
O oglindă plasată, nefericit, lângă standul cu paltoane, mă reflecta cu cruzime. Oh, Doamne, născusem de câteva luni şi parcă eram gravidă în luna a cincea! Paltonul acesta ar fi fost perfect pentru iarna care urma. Mi-ar fi redat autostima, înainte de a putea eu slăbi. Şi nu puteam, repede, pentru că Alex nu voia să sugă şi eu mă mulgeam. Ajunsesem la 1 litru de lapte pe zi. Pentru performanţa asta, eu mâncam, şi mâncam, tot ce apucam…
Tanti Neagu, de la parter, făcea prăjituri. Deh, soţul fusese intendent la o unitate militară. Avea ouă, făină, unt. Mie îmi dădea colţurile prăjiturilor, dar eu balotam tot, tot…
Similacul era cam scump… Cumpăram în completare. Oh, Doamne, paltonul asta e Nirvana! Mă ademeneşte, mă cheamă, lasciv, dar degeaba… Nu am bani!
Mă întorc acasă, dar mintea îmi rămăsese în Magazinul Universal.
Hăbăucă şi chioară, cum eram şi încă mai sunt, mă izbesc de Valerica, vecina şi prietena mea. Căra două plase. Mai tot timpul făcea asta. Nu-mi amintesc să o fi văzut doar cu o poşetuţă pe umăr…
Era micuţă, oacheşă, cu nişte ochi verzi, demenţiali. Mi-a tras o privire până în mitocondrii şi mi-a spus:
– L-ai văzut şi tu?
– Daaaa! Bolunzesc. N-o să-l pot cumpăra niciodată.
Mai să plâng…
Valerica îmi mai trage o privire din aia verde, de-a ei, şi îmi spune:
– Am o idee! Îl cumpărăm împreună.
– Cee? sar eu, uimită. Cum naiba să facem asta?
Ea:
– Simplu… Îl purtăm pe rând.
Am privit-o uimită. Ştiam că are soluţii pentru, aproape, orice. A fost prima care şi-a făcut rost de gresie pentru bucătărie. Vecinii mureau de ciudă. Era ca o zvârlugă.
N-am stat mult pe gânduri.
– Bine! şi am privit-o emoţionată. Da’ n-am nici jumătate…
– Las’ că ne dă Gina împrumut.
– Şi cum îi dau înapoi?
– Cum o să poţi…Te aşteaptă ea, că-i fată bună.
Mda… Nu se inventaseră băncile şi nici cămătarii… Cred că nici eu, nici Gina nu ştiam ce-i aia dobândă… O să mă revanşez eu cumva pentru gestul făcut, nu am obiceiul să rămân datoare… Am zburat.
Gina a scotocit prin dulap, mi-a dat banii; am fugit la Valerica şi am luat cealaltă jumătate din sumă şi, cu maximum de viteză de care eram în stare, am fugit la Universal.
Am venit cu trofeul acasă!
O seară întreagă l-am probat, pe rând. Noroc că nu aveam celular (fie el și de la telefoane second hand) şi nici măcar aparat foto. Am fi invadat Fb-ul cu selfiuri. 🙂 Să moară duşmanii!
L-am purtat pe rând, într-o maximă concordie.
După un an, zvârluga a venit; mi-a mai tras o privire verzuie, de data asta, rugătoare şi mi-a propus să-mi dea partea mea de bani şi să-i rămână paltonul numai ei.
Hmmm… Nu am ezitat mult. În primul rând, că sunt iremediabil altruistă şi, în al doilea rând, pentru că nu prea am simţul proprietăţii. Asta s-a confirmat ulterior, când am vândut 50 hectare de pământ pe mai nimic şi mi-am pus şi eu ca Valerica gresie în baie. Mai există şi al treilea rând: apăruseră prima formă de magazine second hand, hainele din pachet. Erau boarfe purtate, dar, vai, atât de frumoase! Pe banii de pe jumătate de palton mi-am cumpărat o întreagă garderobă. Alea idei de afaceri…
Valerica a purtat paltonul până când i s-a ros căptuşeala…
The end. 🙂 A venit revoluţia!
Guest post by Lucia Alexandru
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Să-i dăm tricoului ce-i al tricoului – locul cuvenit în garderobă
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
