Au trecut 17 ani de la primele noastre întâlniri. Şi ultimele. Au fost două, în octombrie, cred că la distanţă de 2-3 săptămâni. Poate chiar un pic peste o lună. Aveam 25 de ani, eram nesigură şi plină de răni. Atunci suferinţa îmi părea un balsam. Se spune că din suferinţă omul poate rodi, ca un pom fructifer sau se transformă într-un jeg. Îmi place să cred că m-am transformat într-un piersic.
Nu ştiu dacă l-am iubit. Credeam că da, eram sub influenţa cărţilor de dragoste citite şi a speranţelor omului foarte tânăr – lipsit de experienţă, necopt şi plin de clocot. Nu ştiam să mă cuprind în înţelesuri nici pe mine însămi. Nici acum nu ştiu să definesc iubirea. N-aş şti să spun ce trebuie să simţi şi cum trebuie să reacţionezi când iubeşti. Dar nici nu-mi mai stă mintea la a găsi răspunsuri. Am ajuns pe drumul în care iau tot ce vine şi mă înfrupt aşa cum simt şi cum îmi face bine.
Încerc să-mi amintesc de mine tânără şi de visurile pe care mi le aşterneam zi de zi. Cred că-mi doream atunci să fiu femeia de azi. Sau aşa-mi place să cred, şi acest gând îmi e un fel de stâlp în ceea ce-o să vină peste mine. Viaţa.
Nu pot spune că viaţa mea după el nu a mers mai departe. A mers rapid şi fără ca întâlnirea noastră să mă ţină în loc. Cred, uneori, că m-am născut cu un acut simţ de autoconservare – în a rămâne întreagă, neciuntită de dureri şi dezamăgiri; de a lupta cu neajunsurile vieţii fără să mă opresc. Viaţa-mi pare un drum, pe care mergi numai înainte.
Paradoxal, ţin minte mai multe detalii despre el, decât despre bărbaţi cu care am avut o relaţie, să-i spunem normală, de lungă durată.
În străfundul meu nu am simţit atunci că e momentul şi circumstanţa să mă opresc. Dar, aparent, m-am comportat ca şi cum aş fi vrut să rămân. Am fost fascinată de mine, de ce descopeream în mine gândindu-mă la el. Ca şi acum.
Poate e egoism, egocentrism, dar viaţa-mi pare doar despre mine, raportându-mă la alţii, la tot.
Când mă întind în pat să dorm: sunt eu, cea care mi-a fost dat să fiu şi tot ce am ales ca să mă creez. Indiferent de oamenii care-mi sunt alături mai mult sau mai puţin timp.
Nu mi-a fost nicând teamă să fiu vulnerabilă. Mi s-a părut confortabil să mă afund în orice durere şi s-o diger până la capăt. Instinctiv, am ştiut de încă devreme, că doar aşa va trece. Iar senzaţia de eliberare de după nu este egalată de nimic.
Atunci, în euforia întâlnirii cu el, am scris un scenariu de filme (Despre dragoste), pe care după ani l-am aruncat. Acum, nu ştiu dacă a fost dragoste sau premoniţie.
Ce ştiam eu despre dragoste atunci?! Mai nimic, ca şi acum. Doar că acum n-o mai caut. Nu mai alerg după o iubire care-mi va pansa rănile şi nici după un bărbat care-mi va salva viaţa.
Suntem singurii răspunzători de noi înşine, iar ăsta e cel mai crud şi greu de îndurat adevăr.
Alergând după iubire, am ajuns să-mi fie drag de mine şi confortabil mergând singură, în nicio formulă considerată normală social.
Nu l-am considerat niciodată potrivit pentru mine. Dar nici nu l-am cunoscut cu adevărat, m-am lăsat purtată de impresiile şi concluziile mele. Deşi, atunci, l-am vrut cu încăpăţânarea omului respins.
Azi, sunt recunoscătoare pentru ce trezeşte în mine amintirea lui. Poate iubirea nu e despre a fi zi de zi cu un om, ci despre cum el poate trezi în tine o stare pe care n-o poţi atinge singur. O stare benefică ţie.
Citiţi şi Cum ne ţinem inima departe de suferinţe
Într-un fel, toate relaţiile mele cu bărbaţii au fost exerciţii de regăsire. Au fost mai mult despre mine decât despre noi. De asta nici nu au durat, iar eu am simţit, mereu, de la început. Uneori am plecat mai repede, alteori am stat şi am simulat o luptă, aşa cum nu de puţine ori am sabotat întâlnirile – încărcându-l pe celălalt cu vina de a nu mă vrea.
Îmi plăcea să mă erijez în femeia plină de calităţi care iubeşte un bărbat şi luptă pentru relaţia ei, iar el – priviţi lume, un bou! În relaţiile pasagere, acest teatru inconştient nu a adus daune – nici nu s-a observat de partea cealaltă, dar acum ştiu că cei lângă care am stat mai mult au avut de suferit. Nu cred că au înţeles jocul, nici eu nu mi-l înţelegeam atunci, dar s-au simţit neputincioşi, puşi la colţ, pentru simpla vină de a fi decretaţi mai răi decât mine. Am avut grijă să-mi aleg bărbaţi incompatibili cu mine, ca totul să pară real.
Am fost într-o acerbă căutare a jumătăţii, ca într-un joc de puzzle. Pentru că nu mă simţeam completă. Credeam că munca nu e despre a te găsi pe tine, ci pe celălalt. Că povestea e ca într-un film cu happy-end.
– Îţi mai aminteşti de mine?! Îmi pare că o bucată din mine a rămas lipită de tine. Nu mi-a lipsit, a fost ca şi cum ţi-am dat-o pentru totdeauna. Nu m-a ciuntit, nu m-am gândit la ea, căci nu am ştiut că a rămas cu tine. Viaţa mi-a fost plină, nu te-am căutat, nu te-am dorit. Dar eşti singurul bărbat de care-mi amintesc, într-un mod viu al amintirilor.
Nu ştiu ce semnifică asta, nici nu trebuie să găsesc vreo explicaţie. Nu vreau nimic, mi-e de ajuns conexiunea cu tine, chiar şi-n lipsa ta. În momentele de analiză, mă gândesc că poate fi o îndrăgostire de dragoste. Ca un vânt răcoros într-o zi de vară de care te agăţi pentru a-ţi răcori sufletul.
Suntem niste fiinţe atât de fragile, este de ajuns un gând să ne zdruncinăm din temelie. Naivi şi entuziaşti – trăim ca şi cum viaţa ne-ar fi fără de sfârşit.
Guest post by Cristina Badea
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
