Jack Kerouac, scriitorul care-a inventat mişcarea culturală cunoscută drept Generaţia Beat, a ajuns să simbolizeze jazz-ul, promiscuitatea şi drogurile în literatura americană. Dar Kerouac nu doar că a scris despre vicii, ci şi le-a însuşit, alcoolul fiind de altfel responsabil pentru moartea lui la doar 47 de ani.
Născut pe 12 martie 1922 şi botezat Jean-Louis, Kerouac a învăţat întâi franceza, părinţii săi fiind franco-canadieni stabiliţi în Massachusetts. Intrat la Universitatea Columbia din New York cu o bursă de fotbal, tânărul n-a poposit mult timp acolo: s-a certat cu antrenorul, care refuza să-l lase să joace şi a renunţat la şcoală, dezamăgindu-şi tatăl care, cu o mulţime de datorii şi cu o afacere eşuată, şi-a găsit refugiul în alcool. A încercat să se înroleze în armată, dar a fost trimis acasă după numai 10 zile din cauza unor „puternice tendinţe schizoide”. La facultate îi cunoscuse însă pe Allen Ginsberg, William S. Burroughs sau Neal Cassady, o gaşcă de studenţi depravaţi care n-a fost deloc pe placul părinţilor săi.
La acea vreme, Kerouac lucra deja la un roman inspirat de chinul prin care a trecut atunci când a fost nevoit să se adapteze la viaţa alertă dintr-o metropolă, el venind dintr-un oraş liniştit, crescut într-o familie catolică, cu valori tradiţionale. Prietenilor le-a plăcut manuscrisul, iar Ginsberg i-a rugat pe profesorii de la Columbia să-i găsească o editură. La 28 de ani, Kerouac debuta cu „Oraşul şi cetatea”, semnând cu prenumele John. N-a devenit faimos peste noapte şi a trecut mult timp până să fie publicat iar. În schimb, a pornit într-o călătorie prin America împreună cu Cassady şi a experimentat o formă spontană de scriitură, fără pretenţii, în mare inspirată de proza citită în scrisorile prietenului său. A decis să povestească voiajul exact cum s-a întâmplat, fără să cenzureze nimic. Editorul n-a fost la fel de entuziasmat precum Kerouac şi, timp de şapte ani, a întâmpinat mereu acelaşi refuz. Purta cu el întotdeauna romanele care n-apucaseră să vadă încă tiparul.
În această vreme, prietenii săi scriitori începuseră să devină deja cunoscuţi ca membri ai Generaţiei Beat, un nume inventat de Kerouac cu câţiva ani mai devreme. Şi, din moment ce toţi îl pomeneau pe Kerouac drept cel mai talentat din gaşcă, editurile au început să se intereseze de manuscrisele lui. „Pe drum” a fost într-un final publicat în 1957 şi a avut un succes atât de mare, încât autorul n-a ştiut iniţial cum să reacţioneze. Cartea a devenit, imediat după publicare, Biblia generaţiei de scriitori din care făcea parte. După ani de refuzuri amare, acum devenise reprezentantul unei mişcări culturale care, deşi luată în râs de critici şi considerată, pe bună dreptate, un capriciu al unor tineri, avea totuşi destui fani.
Despre „Pe drum”, un portret al „generaţiei pierdute”, o călătorie stropită cu alcool şi condimentată cu aventuri sexuale, având muzica jazz drept coloană sonoră, se spune că a fost scris în numai trei săptămâni, pe un sul de hârtie lung de 36 de metri, timp în care Kerouac ar fi fost într-un fel de transă creativă. Iubita scriitorului din acea perioadă, Joyce Johnson, a povestit însă cu totul altceva: „ Jack a petrecut ani tot revizuind şi muncind la fiecare paragraf, dorindu-şi ca fiecare frază să fie ca un poem indepedendent.” Adevărul s-ar putea să fie undeva la mijloc, pentru ca scriitorul a revizuit într-adevăr romanul ani întregi. Cu toate acestea, Kerouac a introdus acest stil literar nou, proza spontană, pe care a comparat-o cu improvizaţiile din jazz.
Succesul a fost probabil lucrul cel mai rău care i s-ar fi putut întâmpla lui Kerouac. Declinul său a fost unul şocant de rapid, deoarece scriitorul a încercat, fără rezultat, să trăiască după modelul din „Pe drum”. A continuat să publice, dar majoritatea cărţilor erau scrise la începutul anilor ‘50. Conştient că alcoolismul îl va ucide, a încercat în 1961 să se izoleze şi să caute iar inspiraţia, doar pentru a se întoarce în San Francisco şi a se apuca iar de băut. Otrava lui preferată era un vin ieftin, dulceag, ales de obicei de beţivi. Această încercare eşuată de a renunţa la alcool e descrisă în ultimul său mare roman, „Big Sur”. Căsătorit de două ori, mariajele sale n-au rezistat mai mult de câteva luni. Cea de-a treia soţie, o cunoştinţă din copilărie care a acceptat propunerea lui fiind interesată de bani, avea o latură maternă şi, spera Kerouac, avea să o ajute pe mama lui, tot mai bătrână şi neputincioasă. Învins şi părăsit, scriitorul a lăsat California şi s-a mutat cu mama lui în Long Island, unde a şi murit în 1969.
Cu mult înainte să moară, Kerouac i-a scris lui Marlon Brando, rugându-l să cumpere drepturile pentru ecranizarea romanului: „Te implor să cumperi “Pe drum” şi să faci un film din el”. Kerouac i-a sugerat şi el ar putea nu doar să scrie scenariul, ci şi să joace rolul naratorului. În schimb, pe Brando îl vedea în pielea lui Dean Moriarty, eroul cărţii şi o versiune a lui Neal Cassady. „Tot ce scriu o fac imaginându-mi că sunt un înger care se întoarce pe pământ şi îl priveşte cu ochi trişti aşa cum e”, îi mărturisea Kerouac starului de la Hollywood, care nu i-a răspuns. Kerouac n-a apucat să-şi vadă cartea ecranizată, iar drepturile au fost până la urmă cumpărate de Francis Ford Coppola în 1978.
Abia în 2012, însă, filmul „Pe drum” a apărut şi în cinematografe, în regia cineastului brazilian Walter Salles, cu Sam Riley, Garrett Hedlund şi Kristen Stewart în distribuţie. Actorului principal, care nu seamănă deloc cu Kerouac, i s-a părut uneori o povară să încerce să se pună în pielea scriitorului şi nu a personajului, Sal. Şi pentru Kerouac a fost o povară să fie Kerouac, i-a răspuns un critic de la The Telegraph. După ce-a terminat „Pe drum”, a scris în jurnal: „Sunt sfârşit, dar munca mea şi-a găsit glasul.”
Citiţi şi
UMOR! Lucruri care sunt diferite în Europa (după americani)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
