Am divorțat. Mi-a luat tot. Nu mă măritasem cu gândul la ziua în care va trebui să împărțim ce e „al lui” și ce e „al meu”, așa că nu am observat că multe dintre bunurile noastre comune aveau înscrise numele lui pe ele. Nu am avut puterea să mă lupt cu el prin tribunale. Ducă-se cu toate, eu o iau (din nou) de la zero. În ciuda presiunilor familiei și ale prietenilor mei, în ciuda ironiilor prietenilor lui, am decis că este cel mai bine așa. Să mă desprind definitiv de trecut. În fond, vorbim de bunuri materiale. Azi sunt, mâine, nu se știe. Nu avem copii și deși mi-am dorit mult și am suferit că nu am reușit în cei cinci ani de căsnicie să facem unul, acum mă bucur. Ar fi fost mult mai greu s-o iau de la capăt ca mamă singură, dar nu imposibil. Sau poate că tocmai un copil m-ar fi motivat și mai mult…
Îmi plac începuturile. Chiar dacă ele presupun anularea unei etape din viața mea, vorbim de o etapă deja trăită, arsă, epuizată. Încheiată. Ea se arhivează, desigur, la un loc cu celelalte amintiri, experiențe și întâmplări, însă acum nu mai are nicio importanță. Cu excepția lecțiilor pe care mi le-a oferit, desigur. Îmi plac începuturile în iubire, îmi plac începuturile în viața profesională. Mă provoacă. Mă ațâță. Mă obligă să gândesc dincolo de comoditatea pe care am construit-o până acum. Mă obligă să acționez. Să pun în practică visuri amânate. Să fac, Dumnezeului, în sfârșit, o nebunie! Aceea la care tânjeam în zona mea de confort.
Nu am avut cum renunța la job, unul care începuse să bată pasul pe loc, însă mi-am fixat o dată pentru a-mi da demisia și am început să caut informații pentru a deschide franciza aia la care visam în cea mai mare taină. Am vorbit cu profesioniștii de care ai nevoie pentru a face acești pași în siguranță și m-am apucat să economisesc. Aveam un obiectiv ferm și asta îmi era de ajuns să mă trezesc dimineața plină de viață. Iar o femeie care emană încredere în sine e sexy. Nu îmi stătea mie (încă) mintea la asta, dar dacă așa a fost să fie…
A început să mă curteze un bărbat care-mi părea cunoscut de undeva, dar nu știam de unde. Poate seamănă cu vreun actor de cinema, râdeau amuzate prietenele mele. Nu, nu era asta. Poate îl cunoști din altă viață, poate el e alesul… am prietene tare glumețe. Dar nu era nici asta. Însă aerul acesta de familiaritate ne-a ajutat mult să ne apropiem, să ne cunoaștem, să ieșim, fără să lăsăm niciunul garda jos. I-am vorbit însă de planurile mele și a părut încântat. Inclusiv, mi-a promis că mă va sprijini, mai ales că acum tocmai renunță la un parteneriat care s-a dovedit a fi destul de găunos pentru el. Ce convenabil, nu? În sfârșit, viața mea începuse să decurgă lin, fără hopuri. Mă rog, cu excepția unia singur: fostul soț. Cu care am dat nas în nas, chiar la ușa firmei noului meu iubit. Cum așa? Simplu, se dovedise că el era parteneriatul păgubos. Când a înțeles ce se întâmplă, a turbat. Dar știa că nu am nicio vină… chiar dacă nu a vrut mult timp să accepte, chiar dacă ne-a mai hărțuit, când cu amenințări, când cu declarații tardive și înfocate, așa cum nu-mi făcuse niciodată… Se zbătea ca peștele pe uscat să scape de urmările deciziilor sale. Imposibil…
Dar nu a mai contat nimic, eu am mers pe drumul meu, mulțumindu-i – paradoxal – pentru șansele pe care divorțul meu dezastruos mi le-a oferit. Iar el? Well, a rămas să iasă la băut cu propria Karma și să-și rezolve conturile…
Citiţi şi
Horoscopul Lunii Noi în Scorpion din 1 noiembrie 2024, ora 14:47
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
