7-8 martie, anul curent: la suprafața minții îmi apare, ca o bulă, un cuvânt despre care nu știu nimic, așa că dau fuga la mediul online ca să văd despre ce e vorba. Este un cuvânt grecesc, care arată un fel de pauză, un fel de punct de inflexiune sau de ruptură între ceva și altceva. În retorică se folosește pentru a accentua fraza următoare, care nu continuă șirul gândirii, ci propune un alt subiect.
Iau la pachet în zborul spre Nepal tema asta, șed cu ea și o comunic și celor cu care am zburat. Aterizăm cu două zile înainte să se închidă cerul acolo pentru orice zbor extern, și ne regăsim într-o bulă de pace și liniște cum Europa nu poate concepe. Imaginează-ți că ești scos din sala mașinilor unui vapor și așezat la soare, pe vârf de munte, sau la buza valurilor, pe o plajă albă, plată, nepopulată de picior de om. Astfel scuundată în borcanul cu sirop zen, am putut reflecta la acest cuvânt și, mai ales, la sensul apariției sale, căci Prezența se construiește pe Atenție.
Mi-a trebuit ceva timp la fezandat și în siropul acela, și în afara lui, căci ne-am marinat acolo doar 11 zile înainte de a trebui să fugim, efectiv, cu ultimul avion mare-mare, trimis de Turkish Airlines (mulțumesc Universului că există oameni care observă și iau măsuri), care ne-a aruncat într-un Istanbul pustiu ca după bomba atomică. O imagine postapocaliptică, în care toate șoselele erau goale. Șase benzi pustii de autostradă. Moscheea Albastră și Hagia Sophia, zăvorâte. Doar liniște și lalele plantate cu grijă pe spațiile verzi. Restaurantele închise și pisicile care își văd de treabă pe străzi, îngrijite de cei care le oferă hrană și le confecționează mici adăposturi în care să se poată refugia. Martie e rece și pe Bosfor bate vânt tăios.
Taksim Square, Photo by Muhammed Enes Yildirim/Anadolu Agency via Getty Images
Două nopți, priponiți în Taksim, grație atenției unuia dintre noi, care a căutat până a găsit spațiu pentru toți opt, și generozității altuia, care și-a desființat depozitul pentru avans la apartament ca să avem cu ce cumpăra noul bilet de întoarcere. Mâncăm ca în delegație, pe terasa închisă a vilei. Cu mâncare de la supermarket. Am cumpărat legume, ouă și ulei ca să ne facem o omletă și o salată. Mă uit la sticla de ulei de măsline extravirgin. Se cheamă Kairos. Când doi îți spun că ești beat, te duci să te culci.
Așadar, venind acasă, printre Paști, izolare, date simetrice și luni pline, încep să deslușesc indicația secretă care mi-a sosit pe eticheta unei sticle de ulei:
Kairos este despre a te opri și a-ți aduna forțele. Despre o spiră a unui drum elicoidal în care ai parcurs 360 de grade și te afli, fără să îți dai seama, cu un pas mai sus. Este despre imposibilitatea întoarcerii, căci nu e drum decât înainte.
Bine-bine, și ce faci, Andreea, cu toate metaforele astea? Nu de alta, dar time is money.
Păi, fac așa:
- Înțeleg lecția de reconectare cu mine însămi. Îmi croiesc timp de reflecție, așa cum o fac rușii, înainte de a pleca la drum, când se așează cu toții și se privesc în tăcere. O fac zilnic, căci fiecare trezire de dimineață e ca și cum te-ai naște din nou, cu recunoștință pentru această renaștere.
- Petrec mult timp ascultând, ca să văd ce are de spus liniștea asta.
- Re-evaluez cât de importantă e îmbrățișarea, acum, că ne lipsește, și prezența celor dragi, după două luni de ”post”.
- Îmi las mintea liberă ca să exploreze noile opțiuni și le examinez cu curiozitate, fără să resping niciuna, atentă la ce opțiuni mi-ar putea oferi cu un pic de muncă.
- Înțeleg importanța conștientizării faptului că, vrem sau nu vrem, suntem interdependenți. Că nimic nu poate exista de la sine, că nimic nu e separat. Și decid să pun deoparte ceea ce creeză separare.
- Îmi recunosc emoțiile când apar, mă uit la ele și decid ce să fac cu ele, căci sunt o oglindă a trecutului meu și al influenței celorlalți. Și nimic nu e veșnic.
Și așa, acel posibil punct de ruptură se transformă într-un punct în care văd drumul înainte, căci înainte e singura direcție în care pot merge, iar indicatorul subtil al direcției s-a revelat deja. El trebuie doar urmat, cu conștiința că de la mine pleacă schimbarea: nu o livrează niciun curier.
Citiți și Rețeta de Bine pe 2020
Pe Andreea o găsiți și aici.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
