Jurnalul este ținut de obicei în adolescență, chiar puțin înainte. Un soi de sfătuitor sau prieten imaginar, căruia îi povestești lucrurile cele mai emoționante, descoperiri legate de persoana ta și nu numai. Este secret, tot ce scrii în jurnal nu povestești nimănui. Stă ascuns și ascuns trebuie să rămână.
Eu am început un astfel de jurnal la 40 de ani. Nu că nu aș fi avut emoții sau chestii super secrete de povestit în adolescență. Însă pur si simplu, nu m-am gândit atunci la un jurnal. Poate și pentru că o aveam pe sora mea mai mare, aveam cu ea o relație foarte frumoasă și apropiată. Asta să fie explicația? Poate. Între timp, ea s-a mutat în Belgia, acum 17 ani și, chiar dacă relația nu s-a răcit, timpul și distanța fac ca poveștile să nu mai fie atât de simple.
După o relație si căsnicie de 16 ani, am ales calea divorțului. Acum patru ani, singură fiind, mi-am cumpărat un jurnal. Cred că atunci când l-am cumpărat, nu mi-a fost foarte clară ideea de jurnal și nici dorința de a scrie secrete nu m-a scos din casă. Cred că l-am luat mai mult pentru coperți. Erau frumoase. Foarte frumoase.
Și totuși, după câteva zile, am început să scriu în el, să-i povestesc. Mi-a plăcut senzația pe care mi-o dădea momentul când închideam caietul, după o mică serie de vrute și nevrute, simțite și trăite emoții așternute pe pagina albă. Scriam ordonat, cu data, cu început, cuprins și sfârșit. Un sfârșit care era, de fapt, un soi de concluzie. Un plan.
Apoi clar că nu mă țineam de plan, căci sunt foarte impulsivă și încăpățânată. Dar era frumos „să mă cert” în jurnal și să trag alte concluzii. În felul ăsta, nu mai eram singură.
Într-o frumoasă zi de mai, la un an de jurnal, am cunoscut întâmplător – Providența – un bărbat care apoi mi-a schimbat cursul vieții. Nu am știut în acea zi, ci două luni mai târziu, când ne-am reîntâlnit. Ce găsesc acum ciudat, dar în sens pozitiv, este faptul că, de la reîntâlnire, nu am mai scris nimic în jurnal. Urmând ca apoi, când ne-am mutat împreună, după mai bine de un an, să îl și uit în vechiul meu apartament.
Știu că m-am îndrăgostit atunci, știu că și acum sunt îndrăgostită de acest bărbat frumos.
Dar nu am scris despre asta în jurnal, așa cum am scris despre alte emoții din trecut. Aș putea găsi câteva explicaţii, cum ar fi că nu mă mai simțeam singură, cum că acest bărbat minunat îmi umplea timpul cu experiențe inedite, capul cu gânduri frumoase, inima cu emoții intense care nu se doreau povestite nici măcar în jurnal.
Intense, da… Și încă cum.
Probabil că acum, dacă m-aș reapuca de un jurnal, nu ar fi pentru că nu îmi mai umple timpul, capul sau inima. Aș scrie doar despre ce om frumos este, ce bărbat minunat este și ce norocoasă sunt, pe lângă impulsivă și încăpățânată. Și concluzia ar fi mereu aceeași. Că îl iubesc. Prin urmare, a doua zi m-aș ține de plan și nu m-aș mai certa.
Și m-aș plictisi.
Am ales deci să-i spun în fiecare zi că îl iubesc, am ales să fie el prietenul meu real și să renunț la unul imaginar.
Am ales să fie el cerneala mea albastră, concluzia de la sfârșitul fiecărei zile, planul meu de a doua zi, pe care să îl respect sau nu, lăsându-mă purtată de emoții și trăiri.
Te iubesc, Radu!
Guest post by Oana Tulpan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
