Era în iunie, pe la mijloc, cădeau pe garduri, de grei, trandafirii. În ’38. Primesc telefon de la soru-mea. Îi lipsea a patra mână la whist, o amică suferea de migrene. Margot nu m-ar fi invitat în vizită nici moartă, mai ales când primea, dacă nu avea ceva de câștigat. Am un mare defect: nu bârfesc, nu mă uit pe gaura cheii, nu pun urechea la ce vorbesc servitoarele. O mai fac și de râs pentru că eu joc whist cu servitoarele, alea puține câte le avem, că nu ne dă funcția lui bărbatu-meu afară din casă. Au grijă de noi mai mult de milă și pentru că le învăț copiii să scrie și să citească. Pe unde am uitat eu își aduce aminte fiu-meu. Deci, cum vă zic, mă sună Margot și-mi ordonă să mă prezint la 7 fix pentru o partidă de whist. Cucoanele, Madam Ștefănescu și Madam Mândroviceanu, ședeau pe funde mari de tafta, care le țineau strâns de burți, să nu dea cu nasul în ceștile de cafea. Madam Stoenescu sprijinea fereastra, cu gânduri duse, unele fără intenții de întoarcere. Pe divan și pe taburetele trase aproape, patru zgâtii șușoteau năluciri la modă, trăgând cu ochiul la sticla de vișinată, ținută prizonieră de două tăvi încărcate cu scofeturi și tartine. Margot mi-a atras atenția asupra uneia cu părul și ochii negri, de noapte fără lună, dar cu căutătura dulce, de cafea sfârâită pe nisip.
-E vorbită cu fiu-meu, Matei.
-Ați anunțat deja logodna? N-am băgat de seamă la ziar.
-Nu încă, abia-s în vorbe. Când o veni băiatu’ din armată.
Margot avea trei copii, două fete și un băiat, nu a pierdut decât unul în timpul războiului: a treia fată. Eu am pierdut șapte fete, de tifos, de apendicită, de bolile răului. Am rămas numai cu Codrin, care avea să plece și el în armată, cam după ce se întorcea văru-său acasă. Bărbații au scornit războaie până și în rai, doar ca să nu stea pe-acasă și să nu le ceri să repare deasupra capului lăsat pe-o parte la bucătărie.
Fata avea ceva din statul pe gânduri al statuilor grecești, deși, după cum o lăudase soru-mea, se ocupase mai mult de treburi gospodărești decât de carte. Când a intrat servitoarea cu chiseaua cu dulceață și încă un rând de cafele, s-a ridicat și a ajutat la servit. Margot mi-a șoptit cu voce tare că ea, mititica, fiersese dulceața de cireșe amare și toate am lăudat-o pentru că dulceața era cu adevărat din cale afară de bună. Atunci am știut că era cea mai nimerită să-mi fie noră, urma doar să mă conving. Și m-am convins olecuțâcă mai târziu, când a venit Codrin să mă ducă înapoi acasă. Din privirile ce-au schimbat m-am convins că dragostei încă poți să-i mai ceri să cază cu tronc.
Pentru că era doar în vorbă cu nepotu-meu însemna că Matei îi scria scrisori doar mă-sii, soru-mii, și că Margot livra paragrafele care o interesau pe fată, dar numai cu acordul mamă-sii, doamna cu migrenele. Nicicând nu mi-a fost binele lui Margot mai aproape de inimă! Îi băteam la ușă de dimineață, imediat după ce trecea poștașul, așteptam cuminte în vestibul până ce cucoana era gata de primit și apoi plecam cu scrisorile lui nepotu-meu. Nu sunt un om rău. S-a întâmplat să merg la confesional chiar în ziua în care episcopul-vicar a trecut, în vizită, pe la biserică. Monseniorul Weisz aproape că a făcut o criză de nervi. Mi-a cerut să duc scrisorile imediat înapoi, aducându-mi aminte de biata mama, fie-i țărâna ușoară, și de educația la pension care fusese irosită pe mine. Dar chiar nu sunt un om rău. Până la urmă am dus scrisorile înapoi, după ce frumoasa Caliope a început să se vorbească cu fiu-meu, Codrin.
A doua zi după jocul de whist, pe care l-am câștigat, spre bucuria fără margini a soru-mii, am vizitat-o pe Madam Aristide, mama domnișoarei Caliope. Cu poșeta plină cu leacuri băbești și cu o recomandare de la doctorul Schmelenski, bun prieten de familie. Am cerut rețeta dulceții de cireșe amare și permisiunea de a o scoate pe Caliope la plimbare, câțiva pași la șosea pentru că soarele era mieriu, iar vântul rar ridica din umeri. De condus înapoi acasă a condus-o Codrin, după ce, parcă din senin, a început să mă bată escarpenul drept. Azi așa, mâine așa, copiii nu mai puteau de drag unul de altul. Între timp i-am atras atenția soru-mii că Eleonora, fata Dumitreștilor, gard în gard cu Madam Protopopescu, fina ministrului de externe, era făcută pentru Matei: vorbea franceza, cânta la pian la soarelele Protopopeascăi și nu ieșea din cuvântul mamă-sii. Caliope, în schimb, i-a umplut casa soru-sii de broaște, când și-a cadorisit cumnatul, de ziua de nume, cu o cutie mare cu funde de mătase, de la Capșa, plină cu orăcăituri. Două săptămâni a ținut-o migrena pe mamă-sa răstignită pe laviță.
Azi iacătă-mă la biserică, popa Stănileț având grijă să-mi rezerve un scaun, după ce Caliope ne-a trecut pe toți la ortodocși. În fața altarului, mândru ca un păun, în costum negru dat de comandă, cu guler și nasturi îmbrăcați în mătase și papion stă nepotu-meu. Buclele trase în tuș ale miresii atârnă grele pe rochia albă cu mâneci de dantelă și pudoare de voal. Miroase a crini și a tămâie, și din buzunarul femeii de la lumânări a busuioc. Codrin și Caliope îi privesc, ținându-se de braț, și chiar și fără să mă uit la ei știu că au ochii plini de lacrimi. Dacă era după noru-mea, mai aștepta vreo zece ani ca să însoare băiatul … dar mie mi s-a făcut de o strănepoată, neapărat strănepoată, frumoasă și deșteaptă ca mine, pentru că lumea are nevoie în continuare de fericire.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cum ieși dintr-o relație în care te simți anulată
Da, dragostea este un accident!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
