Închide ochii pentru o clipă şi vino în lumea-lume de dinaintea sfârşitului lumii. Pe atunci, viitorul stătea înfipt într-un paratrăsnet, copiii şterpeleau mere, bătrânele afuriseau mâţele hoaţe, soarele părea fără sfârşit, lumea se plângea de viaţă grea. Pe atunci, nimeni nu îşi putea imagina că definiţia termenilor fericire-nefericire se va schimba definitiv, radical şi brusc.
Dragă Kubus,
Am revenit acasă după 70 de ani. Eu nu te mai țineam minte. Uitasem de existența ta, deși împărțiserăm același caldarâm și jocuri, și pâine cu castraveți murați. Mai ții minte ce gust aveau când peste ei puneam miere? Râdeai de mine și-mi lipeai feliile de castraveți murați năclăite cu miere de ochi, să fiu ca Freulein care se năclăia cu castraveți și ouă în fiecare joi seara să n-o găsească Sabatul urâtă. Doar că mirosea toată strada când ieșea la promenadă la sfârșit de săptămână, a acrituri și a parfum ieftin.
Adulții ziceau că e viață grea în Kroke. Așa-i că nu era? Ce ne lipsea nouă când aveam pâine și castraveți murați, și miere? Era o fermentație în ștetl în acel august cald și blând, iar Freulein mereu dădea indicaţii despre viitor. Ce mai râdeam cu gura până la urechi când prevestea sfârşitul lumii şi ea îl indica arătând cu degetul fix spre vârful Sinagogii Înalte, ca şi când ar fi căzut în fund, în paratrăznet şi n-ar mai fi putut ieşi singur de acolo, el viitorul cel sumbru care avea chip de sfârşit de lume. Şi totuşi, când spun asta tu nu mai râzi.
Eu nu îmi amintesc ce-a urmat. Poate de aceea mi-am urmat sufletul şi am poposit acum în Kroke, străină şi ignorantă, bântuind în piaţa rotundă în care, mai ţii minte, şterpeleam mere şi îl înfuriam pe Josefus care mereu uita că între noi şi el e taraba. Iar mama ta de îndată ce afla de la Josefus ce copii suntem, ne punea să mergem să plătim cumva merele furate. Aşa că ne luam îndoită porţia de dojană de la Josefus (Doamne, ce rău de gură era!) şi trebuia să zbierăm o zi întreagă ceva despre merele lui. Iar eu înfuriată şi plictisită, când credeam că nu e atent strigam: „Poftiţi la gloanţele lui Josefus”. Drept răsplată îmi luam un bobârnac, un măr, o muştruluială de la Josefus care mă trimitea la mama să mă mai educe că eram o fetiţă rea. Tu, Kubus, tu râdeai de mine şi îmi aruncai încă un măr, „plata ta” şi veneai seara să îmi aduci castraveţi şi miere. Eu şterpeleam pâinea. Ştii că în ultima seară înainte ca sfârşitul lumii să cadă din paratrăsnet peste noi, şterpelisem pâinea de pe pervazul lui Freulein şi aia a înjurat pisica că e hoaţă? Ştii. Cum să nu ştii!?
Te-am zărit, Kubus! Mă strecor pe urmele tale ca odinioară când ne uitam pe gaura cheii în casele vecinilor să vedem cu ce se ocupă. Am intrat în curtea Mariei, fetiţa aia pârâcioasă care mereu mă despuia de fundiţele pe care oricum nu le sufeream. Alergam despletită în urma ta, sărind gardurile şi zidurile. În acea zi de august am sărit prosteşte, fix în cimitir şi tu ai înţepenit, privindu-mă cum aterizez pe o piatră cu un răsunător: „Zdrong”. Parcă eram o oală! Atunci m-ai certat până şi tu. „Nebuno”, mi-ai zis, „Te-ai spurcat!”. Că de aia nu mai puteam eu. Am rânjit cu limba scoasă şi am sărit înapoi în stradă, într-o băltoacă, de unde am ţipat la tine: „Acu’ m-am spălat”. Şi tu ai râs, m-ai luat de mână şi m-ai târât în casa în care şi acum te strecori lipit de pereţi, umbră vie. Te urmez.
Ca peste tot, Kazimierz-ul pare a fi rămas înţepenit în timp. Terasele şi turiştii nu-l animă. Pare să refuze contemporaneitatea. Se simte mai bine acolo, în zilele copilăriei noastre, acum 70 de ani când era lumea, lume.
Pe scările casei, zdrelite şi rupte acum e linişte. Miroase a capăt de drum. Pe pereţi încă mai atârnă tapetul ferfeniţit. S-a încăpăţânat să rămână pe pereţi toţi anii ăştia, aşa cum era atunci. Am intrat în spaţiul mic al unui fost hol, apoi în dreapta, bucătăria. Nu mai miroase a budincă de mere. Prin geamurile sparte soarele se joacă a vară târzie. În stânga e camera de zi în care m-ai târât atunci ţipând ca apucat că trebuie să văd ceva. Acum e goală. În ziua aceea, în mijlocul camerei trona un superb pian alb. Eisenach-ul tău. Te-ai aşezat în faţa claviaturii şi l-ai făcut să vorbească. Habar n-avusesem că ştiai să cânţi. Te ştiam doar mic păianjen, căţărat peste tot, spărgător de nuci, mâncător de castraveţi şi pofticios de miere. Ai sărit înapoi, m-ai apucat de talie şi te-ai învârtit cu mine prin cameră urlând să-mi spargi timpanele că vei fi cel mai tare pianist. Am ţipat la tine să mă laşi în pace şi tu ai râs, zicând că aş putea face carieră de soprano. M-am îmbufnat printre râsete. Pe peretele din faţa pianului era poza ta. Aveai acolo trei ani şi mama ta îşi râsese, pasămite de tine, căci îţi prinsese fundiţă şi în părul bucălat, nu doar sub bărbia dublă. Aveai şi atunci aceiaşi ochi de veveriţoi neastâmpărat, pus pe şotii, plin de viaţă.
Am rătăcit prin casă urmărind o umbră. Apoi am coborât şi am vrut să intru în sinagoga în cimitirul căreia aterizasem în acea ultimă zi de vară. Doar că acum, un om mi-a arătat că n-am voie să intru. Mi-am căutat bluza cu mâneci lungi şi am tras-o peste tricoul subţire. S-a arătat mulţumit. Mi-a dat biletul. Mi s-a strâns inima. Locul în care ne hârjoneam de nebuni, liberi şi fără griji acum e un muzeu dărăpănat. În reamenajare. Înăuntru e frig şi pustiu. Pe cerul albastru al cupolei încă mai sunt stelele de aur care mă fascinau şi atunci. Tu păşeai mândru înăuntru şi eu mă enervam în hol, protestând că nu contează cine şi ce eşti, toţi au loc în faţa lui Dumnezeu. M-am aşezat în bancă să-ţi scriu, scrisoare de suflet. În inima sinagogii nişte oameni se roagă cuminţi deşi se află doar în trecere aici.
Eu scriu pe banca în care stăteam de regulă aşteptând să termini joaca de-a oamenii mari în zilele din lumea-lume. Scriind îmi amintesc doar cum cântai la pian în acea zi şi mă tachinai că voi fi o mare soprană când eu aveam voce de bufniţă. Acum cânt. Şi asta ştii. Dar tu nu mai cânţi. Cântecul tău s-a frânt undeva în vara unui sfârşit rotund de lume… 40. Povestea ta n-a spus-o nimeni pentru că n-o mai ştia nimeni. Scriu în jurnalul de călătorie povestea unei zile fericite şi tu îmi spui că niciodată nu ştim când lumea se sfârşeşte şi viitorul se prăvale peste noi şi ne striveşte, că lumea noastră de copii fericiţi s-a sfârşit într-o singură zi şi nici măcar nu ne-am dat seama. Că bucuria se frânge mai repede decât necazul. Apoi taci. Şi eu încerc să citesc în cartea de pe bancă. Nu-mi mai amintesc cum m-ai învăţat. Peste o literă aleph desenezi infinitul. Ce literă e acum? Tu râzi ca odinioară, doar că acum te diluezi în lumina blândă a serii. Mai rămâi. Era bine în Kazimierz-ul copilăriei noastre de dinainte să cadă viitorul din paratrăznetul Sinagogii Înalte în care îţi scriu. Mai rămâi…
– Domnişoară, trebuie să închid! V-am văzut scriind atent şi concentrat şi am lăsat să plece turiştii, am aşteptat. Dar e deja noapte. Trebuie să plec, mă avertizează o mână caldă, mare, care mi se aşează cu o mişcare acoperitoare pe umăr.
Privesc cu uimire. E omul care nu mă lăsase să intru în muzeu cu tricoul meu subţire şi cu mâneci foarte scurte. Are ceva din tine, Kubus. Aceeaşi ochi de veveriţă pusă pe şterpelit nuci. Zâmbeşte. Îţi seamănă.
– Pot să vă întreb ceva, domnule?
– Vă rog, domnişoară.
– De ce pe toate pietrele funerare sunt atâtea pietricele?
Râde reţinut. Îşi aşază mâna pe umărul meu din nou:
– Să ştie sufletul celui drag că ai trecut pe-aici şi că l-ai pomenit. Piatra nu trece, restul, toate trec!
– Şi dacă nu ştii că aici i-a rămas amintirea?
Omul e deja la intrare, trebăluind printre chei. Mă strecor în cimitirul în care aterizasem atunci. La rădăcina copacului bătrân găsesc o pietricică. Ce ciudat că are săpată în ea forma stilizată a unei inimi mici. Rup pagina asta din carneţelul meu, îi pun o sărutare de ruj pe partea din dreapta sus. Strâng în palmă pietricica şi o aşez peste foaia de jurnal, pe pragul muzeului. Omul zâmbeşte. Rămâi cu bine, Kubus.
Pe strada Esther, o cofetărie mai are uşile deschise. Intru şi cer o „budincă de mere”. „Ţie nu-ţi plac prăjiturile cu mere”, se miră mama care mă urmase în tăcere până atunci. „Acum îmi plac”, zâmbesc şi gust. Are savoarea copilăriei şi a fericirii. Mi-o sapă în cerul gurii. Când ies, o ploaie rapidă de vară mă cuprinde şi râd gonind haotic pe străzi spre hotel. Trec pe lângă tramvai. Acum nu mai e „Juden verboten”. Turiştii se hlizesc pe scările lui, aiurea. Ies în goană spre Wavel. La hotel îmi dau seama că mi-am uitat o parte din mine în Kazimierz. Negreşit voi reveni să o caut. Poate la anul sau poate într-o altă viaţă.
Polonia – Cracovia, Kazimierz, 30 august 2014
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Orice i s-a întâmplat altuia ni se poate întâmpla și nouă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
