Ceva nu o fost bine în plămădeala mea, de nu pot să stau locului, indiferent de context. Spun context, dar ar fi trebuit să spun consecințe, pentru că orice plecare e o smulgere. Nu din rădăcini, că nu mai am demult și faptul că le-am pierdut (pentru că le-am avut și eu, ca toți oamenii, ne naștem înrădăcinați) nu a fost nicio dramă pentru mine, dimpotrivă, a fost eliberarea supremă.
Ce rădăcini au păsările? Ce aripi au pomii? Mno, în contradicția asta eu trăgeam mai degrabă spre aripi, dădeam din ele fix ca domnul bătrân cu niște aripi enorme din proza scurtă a lui Marquez, răscoleam degeaba praful prin casă și mă loveam cu capul de tavan.
Greu e să pleci prima dată! Tare m-au durut rădăcinile și nu vreau să plâng a enșpea (oare așa se scrie?) oară pe aceeași temă, că prea ar fi dovadă de lipsă de imaginație, dar da! Și acum mă doare carnea de pe tălpi amintindu-mi, oare aș mai putea acum? Era atâta durere, dar atâta nevoie de apleca, părea că numai plecând voi putea respira, respira adânc, să duc oxigenul până la capătul lanțului atomic al ființei mele.
Am plecat pentru puțin timp, așa cum au făcut mulți dintre români. Am plecat pentru trei ani, poate încă trei, dar mai stau încă doi și uite așa s-au făcut 15. Am început lucruri, a trebuit să le termin, m-am legat, m-am dezlegat, apoi era greu și când plecam dintr-un loc și când mă întorceam în altul.
Cu timpul am ajuns la concluzia că plecam ca să mă pot întoarce.
Te obișnuiești și cu trăitul la doi poli, ești peste tot între capetele astea două ale geografiei tale personale și plecările nici nu mai sunt plecări, de fapt, ci doar pendulări între două spații perfect controlate.
Ei, abia atunci se instalează starea de delăsare și ruginire a libertății. Pentru că, de fapt, libertatea lasă locul unei duble ancorări, în două spații, două puncte, două mări. Asta mi s-a întâmplat mie astă-vară. Uite, cum stăteam eu așa, topindu-mă de cald la mal de Mediterană, alături de băietu’ meu și cei doi căței, am conștientizat faptul că am două ancore, două locuri, egale ca importanță emoțională: Gura Humorului și Granada, cei doi poli ai mei, interconectați prin mine, care mă țin cumva prizonieră, între care mă bălăngănesc, sau mă legăn, și care nu mă lasă să părăsesc ecuația.
Apoi o murit Igor! Doamne, parcă o golit tot spațiul dintre Humor și Granada, o golit casa, o eliminat dintre verbele limbii române verbul „a râde”, pentru că el era comicăria mea, Igor cel Boxer, Igor cel Nobil, cățelul cel mai comic din univers, o murit pur și simplu, la 7 ani neîmpliniți, cu toate cele 45 de kg ale lui, cu toată strălucirea lui neagră, pentru că el era un boxer negru.
Nici nu am fost lângă el, pentru că eram în România… Mihnea l-a mângâiat și l-a ascultat cum pleca! O și plecat ceva din noi cu el, dar o și rămas mult în urma lui! De la Igor am învățat eu să iubesc cu dragoste de câine!
Și după plecarea lui, am vrut și eu să plec. Gata! Îmi ruginise libertatea prea tare!
Impulsul acela de libertate! Libertatea trebuie verificată permanent. Nu o poți lăsa prea mult la dospit, pentru că se acrește. Cine vrea o libertate acră?
Asta mi s-a întâmplat mie la Granada: mi-o ruginit libertatea! Era, dar era pentru că era deja foarte comod, aranjat, predictibil. Apolodora trebuia să fie numele meu, pinguinul care își tot caută rostul și locul pe lumea asta, de tot merge de la un capăt al altul al lumii. Eu mi-am găsit rostul, sunt un Apolodor mai șmecher un pic, pentru că nu am încotro și trebuie să accept până la urmă că rostul meu este mersul în sine! Sau poate chiar plecatul.
Când m-am așezat față în față cu plecarea, m-a luat frica! Dar dacă nu o să mai pot pleca? mă întrebam! Dacă nu mai pot zbura? Dacă nu mai am puterea de a ajunge în partea cealaltă, nu contează unde, dar în partea cealaltă de lume, dacă am îmbătrânit și nu mai am putere să o iau de la capăt? Dacă e prea greu? Dacă nu mai știu engleza suficient de bine încât să o predau la o universitate? Dacă nu mai am putere să mă adaptez, răbdare să înțeleg, curiozitatea de a explora o lume nouă, pe care să o fac, pas cu pas, a mea? Dacă nu o să îmi placă? Dacă o să mă doboare?
Eu știu că pasul ăsta nu îl înțelege nimeni. Nimeni nu înțelege de ce nu sunt eu acum la 10.000 de km distanță, privind cum cad ploi grele deasupra deșertului? De sete! Ăsta e singurul răspuns! Îmi era foarte sete! Sete de a vedea, de a pipăi, de a scormoni în măruntaiele societății ăsteia. De a o cunoaște! De a pricepe! Sete mare!
Nu sete de America! Sete de departe! Orice aș fi găsit departe, oriunde aș fi pornit, la Vest sau la Est, locul ăla trebuia să îmi astâmpere setea.
Numai Panait mă înțelege, că numai după capul lui m-am luat. Și când am intrat în politică tot la el m-am gândit! Și acum, la fel. Nu se poate spune că nu am învățat nimic din doctoratul ăsta al meu! Am învățat tot! Nu mă compar eu cu Panait, desigur! Dar nici nu mă las!
Sunt și aici, dar sunt și acolo, cu voi!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
