Habar nu am dacă scrisoarea mea te găsește în viață sau nu, pentru că nu mai vorbim de când aveam eu 4 ani, mai precis momentul în care mă țineai pe genunchi și îți curgeau lacrimile cât pumnul peste rochița mea cea nouă. Eu te trăgeam de mustață și tu mă lăsai, tu îmi promiteai că vii să mă duci cu tramvaiul (marea mea pasiune de atunci, pentru că, la Bârlad, unde locuiam eu cu bunicii, nu exista tramvai), ai coborât scările de la apartamentul mamei tale, și dus ai fost.
Cum era să știu eu atunci că urma să dispari din viața mea, că urma să pleci în Franța, de am avut de suportat interogatorii la miliție în clasa a 6-a, că dacă îmi scrii, nu, nu îmi scriai nimic, mi-ai trimis un singur pachet și câteva scrisori, și o vedere cu Mickey Mouse și cu Minnie, și gata! Liniște! Nu știe lumea cum arată liniștea unui părinte care pleacă de lângă tine și îl aștepți, eram prea mică să văd pe vizor cine bătea sau suna la ușă, așa că aveam un scaun pe care îl trăgeam și pe care mă urcam. Aveam un ritual, mă urcam, închideam ochii, îi apropiam de vizor, mișcam clăpița aia și abia apoi deschideam ochii. În secundele alea mintea mea te compunea și cu ochii închiși eu te vedeam la ușă, brunet și înalt, înaltul ăla de când aveam eu trei ani l-am păstrat toată viața, cu claia aia de păr foarte creț, cu mustățoaia aia care nu îmi plăcea pentru că mă înțepa când mă pupai. Dar nu ai fost niciodată, pe vizor era fie femeia cu laptele, fie Maria, vecina noastră, fie… sute de oameni, numai tu, nu!
(singura fotografie cu tata)
Tare mândră mai eram eu de tine și tare voiam să fii mândră de mine, de aia făceam spectacol pentru toată echipa, în hotelul ăla mizerabil de la Constanța, mai ții minte?, stăteați cu toții pe jos în hol, namilele alea de oameni, ai făcut rost nu știu de unde de un microfon și eu eram spectacolul, vă tăvăleați pe jos de râs, nu știu cum de eram eu singurul copchil de acolo, poate că tu erai singurul tată pe vremea aia, toți erau niște uriași și urmați să aduceți României singura cupă europeană.
Eu stăteam pe umerii antrenorului, ba a vreunui coleg, voi alergați pe teren, eu evident că nu înțelegeam nimic, îmi era prea cald și când mă plictiseam prea tare te căutam cu privirea, era simplu, erai cel mai brunet și cu chica aia, și mă uitam la tine cât erai de frumos. Așa de înaltă voiam să fiu, dar să alerg pe teren nu voiam, actriță răspundeam că vreau să fiu când mă întreba toată lumea.
Vezi cum țin minte? Să fi avut vreo trei ani atunci când ai făcut tu melci, ce tată dă copchilului de mâncare melci? Nu mi-o plăcut pentru că ai turnat tot borcanul de piper în ei, și atunci mi-ai dat un pachet întreg de gumă, pe care, evident, l-am băgat pe tot în gură, lamă cu lamă. M-ai rugat să o dau jos din gură înainte să merg la culcare și evident că nu am vrut. Drept care dimineață ai fost nevoit să îmi tai părul acolo unde se lipise guma și probabil că arătam ca un câine care năpârlea. Așa m-a găsit mămaia, care m-a și înșfăcat de o aripă și m-a dus la Bârlad, și așa mi s-au terminat amintirile cu tine.
Nimic. Nici Moș Crăciun nu mi te-a adus, deși te-am cerut ani la rând. Am avut mare nevoie de tine, mai am și acum și voi avea tot timpul. Toată viața m-a chinuit o furie impresionată când mă gândeam la tine, cum ai putut?, cum ți s-a scurs printre degete toată iubirea aia pe care o aveai pentru mine? Unde s-a putut duce atât de definitiv?
Mi-ai luat cel mai frumos tată din lume și ai lăsat în loc câteva amintiri și un ideal de tată pe care nicio realitate probabil că nu avea cum să îl egaleze, tu nu erai lângă mine aproape niciodată, dar când veneai apăreai cu o grămadă de jucării și cele mai frumoase haine din Bârlad, cu colacul verde în formă de broască cu care mă “scăldam” în balta de nămol care să forma la poartă la madam Calistru, când ploua, sau în Crasna cea frumos curgătoare cu apă maro, la fel de tulbure, de la Vinețești. Apoi plecai iar.
Dar erai! Și eu știam că urma să te întorci. Dar nu te-ai mai întors. M-am gândit juma’ de viață că poate nu te-ai întors că cine să se întoarcă la o fată așa de negricioasă și urâcioasă ca mine, că poate dacă eram blondă și scumpică, cum era Dana de pildă, exact ca Shirley Temple, poate că ai fi venit înapoi din Franța. Eu eram un mic drac împelițat, zgomotoasă și degrabă agățătoare prin pomi, prea liberă și prea revoluționară de mică.
Cealaltă jumate de viață am încercat să mă conving că de fapt tu ești un nemernic, care mi-ai uscat sufletul și care nu meriți să îmi fi fost tată. Am tot spus cu ură că nu am avut niciodată tată, și am ascuns inițiala tatălui deliberat. Eram sigură că nu te voi putea uita niciodată.
Dar, vezi tu? Am ajuns în America. Și aici toate s-au schimbat. Am trăit dramatic lunile astea și adesea m-am gândit la tine, poate și tu un suflet, cu toate chinurile tale, că ușor nu ți-o fi fost nici ție, tu, marele erou din anii ’70, uitat într-un sat din sudul Franței… Am simțit aproape chinul tău, altă viață, altă familie, ai așezat pături de uitare între mine și tine, te-ai întors cu spatele la mine și ți-ai văzut de viață.
Băi, te-am iertat. Nici nu mă interesează dacă îți pasă sau nu, mi-a fost greu toată viața să te iert și îmi este foarte simplu să te iert acum că te-am iertat. Te-am iertat și pentru faptul că am frați pe care nu îi știi, pentru faptul că ai nepoți pe care nu îi știi, că verișorii ăștia nu se știu între ei. Nu ai putut probabil suprapune două familii, una peste alta.
Ba, mai mult decât atât, uite că am ajuns să îți fiu recunoscătoare pentru ăia patru ani, pentru perioadele scurte în care eram împreună și care, iată! au lăsat în mine amintiri atât de puternice că încă le duc cu mine, intacte, la vârsta asta. Nu mai neg ADN-ul tău din mine, mai ales când mă uit la fiul meu, care seamănă perfect cu fiul tău, acel frate pe care nu îl voi cunoaște niciodată.
Am acum anii pe care i-ai avut tu atunci când ai venit în sfârșit să te cunosc, după ce am răscolit toată Franța și toată România după tine. Te iert, cel mai frumos tată din lume și asta mă face cumva din nou fetița aia care îți stătea pe genunchi și te trăgea de mustață în timp ce tu plângeai. Nu mai plânge, cel mai frumos tată din lume! Te-am iertat!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
