Nu mi-e frică de tine. Te observ cu lupa și din când în când te pun la microscop și mă las absorbită de multiplele tale legături, ești un caleidoscop, dragă singurătate, ești exact ca jucăria mea preferată din comunism, porcăria aia de plastic în care se formau minunății când te chiompăneai în ea. Un băiat din cartier l-a spart convins că va găsi nestemate și mare ne-a fost dezamăgirea să vedem că erau de fapt bucăți colorate de plastic și patru prisme prin care alergau.
Bucățile colorate de plastic din caleidoscop sunt eu și am răbdare și le examinez bucată cu bucate și fac pace cu toate. Nu e rău, zău! Nu am fost singură până când nu am intrat în politică, abia acolo am priceput ce înseamnă singurătatea în mijlocul zarvei, singurătatea absolută în mijlocul unei cauze, a oamenilor, a ideilor. Dar nu te-am acceptat atunci și am învățat lecția aspră a încrederii frânte. Pe de altă parte, tot politica m-a apropiat de țară, cum nu aș fi putut-o cunoaște niciodată. Atâția oameni lumină acum cunoscut, atâta energie și speranță am primit de la țara asta care chiar are nevoie de schimbarea pe care am crezut eu și noi că o putem aduce.
Apoi m-am întors în Spania și am aderat la singurătatea adevărată, atunci când ești tu metafizică, eu cu mine între patru pereți. Eram sigură că nu aveam cum să îți rezist, dar, în mod cu totul neașteptat, mi-a plăcut să mă împart cu tine. Atât de atipic pentru mine, eu, zgomotoasa, m-am simțit din ce în ce mai fascinată de tovărășia ta.
Tot timpul am crezut că singurătatea este de fapt zgomotoasă (amintindu-mi de un titlu răsunător din anii 2000, carte pe care mi-a făcut-o cadou singurul student cu care nu m-am înțeles eu în toată cariera mea, fapt care mă scotea din minți pentru că era un băiat super-deștept) și când colo tu ești tăcerea absolută. Nu am pomenit așa ceva. Stăteam cu tine și nu ascultam nici măcar muzică, ascultam respirația celor doi căței și râul de sub geam, din când în când câte un granadin vesel sub geam.
Abia aici, în Arizona și America, aveam să înțeleg ce însemni tu de fapt, abia acum mi-am dat seama că la Granada nu eram deloc singură, abia acum văd cât spațiu îți ocupă în suflet cățeii, prietenii, străzile pe care le cunoști, rutina, colegii de muncă, biblioteca, terasele, muzica. Totul e cunoscut, totul e al tău, aia nu e singurătate.
Aici, da! Aici suntem doar noi două. Te uiți la mine și taci, mă uit la tine și te iubesc, îmi place când mă izbesc de pereții ăștia-oglinzi, în care mă văd doar pe mine, parcă și așternuturile sunt oglinzi, sunt eu peste tot ca o bucățică de plastic colorat în caleidoscop. Nu m-am săturat de mine pentru că îmi dai multă treabă și mult timp pentru mine, lucru de care mi-a fost frică întotdeauna.
Tu și tăcerea și America. Letală combinație, dar am învățat să mă dibui și să mă realcătuiesc după ce m-am dezatomizat de alergam prin toate colțurile casei, m-am adunat, m-am așezat în poală, m-am legănat cum făcea Mămaia. M-am legănat pe picioare și m-am ținut în brațe, m-am mângâiat pe păr și de Valentine’s Day mi-am cumpărat singură flori așa cum am învățat de la Miley.
Cel mai greu mi-a fost să mă iert. Și tu m-ai ținut de mână și m-ai învățat cum. Nici măcar nu am plâns, cumva am învățat să fiu ca într-un laborator, eu propriul meu obiect de cercetare, eu cercetător. Grea treabă! Mai bine mai făceam un doctorat! Sau două!
După ce m-am iertat pe mine a fost foarte ușor să iert restul. Am deschis toate sertarele și au ieșit toate fantomele ferecate, apăi pe toți i-am luat de mână și nu i-am lăsat în pace până nu i-am iertat. Mai am de lucru cu fantomele mai recente, dar cele cu adevărat grele își văd acum de viețile lor pentru că am putut ierta. După ce ierți, pare tare ușor, dar procesul e epuizant.
Ești faină și îți mulțumesc că m-ai ajutat să cred că și eu sunt faină. Chiar mi-a fost bine cu mine și îmi place de mine. Sunt cum sunt și nu sunt atât de rău cum părea înainte să petrecem atât de mult timp împreună. Relația noastră a mai intensă decât o căsătorie, serios!
Nu vreau să par ingrată, dar acum aș vrea să te rog să intri în sertarele alea golite, sertarele greșiților mei, și să mă lași să mă întorc la viața mea zgomotoasă. Vreau să râd mult din noi, vreau să dansez, vreau să ascult muzica dată la maxim, vreau să zburd, așa cum am făcut toată viața. Nu vreau să mă obișnuiesc cu tine, am nevoie de oameni, vreau să iubesc din nou, vreau să îmi ies din matcă, așa cum povestea Panait că face Prutul la vărsarea în Dunăre, fix asta vreau eu să fac și tu mă cam încurci, recunosc!
De aceea îți și scriu scrisoarea asta, să te rog să pleci la alți oameni care au nevoie de tine. Iar dacă ajungi la ei, ia scrisoarea asta cu tine și dă-le-o, ca să nu se sperie de tine și să învețe de la tine tot ce au de învățat despre ei.
Te iubesc, pa-pa!
Știm leacul pentru singurătate. Și atunci de ce suferim?
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Împreună până se va face târziu în noi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
