M-ai învățat să îmi fie frică, (urmează injurii elegante, abia ținute în frâu de o umbră de decență), motiv pentru care încerc să îți fac față, indiferent cât de greu mi-ar fi. Îți scriu această scrisoare cu ocazia împlinirii celor 19.620 de zile. Da, am calculat și am rămas mască: eu am fost în viață toate zilele astea! Și în ciuda fricilor pe care încerci să mi le strecori între faldurile secundelor, nu o să pierd mult timp cu tine! Pentru că trebuie să am grijă de următoarele 20.000 de zile, pe care, dacă le pierd, nu mai am nici o scuză.
Așadar, trage-ți un scaun, draga mea Menopauză, uite, îți scriu numele cu majusculă, să nu spui că nu te respect, așază-te în fața mea și hai să stăm de vorbă. Hai, că nu mi-a fost greu, am învățat până la urmă să îți pronunț numele: me-no-pa-u-ză! La început în șoaptă și doar între prietene. Ne plângeam una alteia, ne înțelegeam una pe cealaltă. Încetul cu încetul am început să-ți spun pe nume în gura mare: MENOPAUZĂ! Te-am strigat și te-ai făcut că nu mă cunoști, apoi te-ai ținut scai după mine.
Ești și tu un fel de tăcere, despre care sper să scrie și femeile cărți de mare succes. Dar eu te-am scos din tăcere și mă uit la tine și încerc să te înțeleg. Tu nu ești decât o etapă, nu înțeleg de ce vii cu toate ifosele astea de drama queen, ești o perioadă și vei trece. Ești ca un tren din care o să cobor. Așa cum din adolescență nu îmi mai amintesc nimic altceva decât rușinea, la fel va fi și cu tine. Din tine însă sper să nu îmi mai amintesc absolut nimic.
Nu prea se vorbește despre tine și pe bună dreptate pentru că asta înseamnă să admitem că suntem bătrâne. Cine naiba să facă una ca asta? Cum să admit, să recunosc, să bat toba în sat? Despre tine se tace, că e rușine să afle lumea că m-ai îmbătrânit și în momentul în care ai apărut tu am devenit nereproductibilă!
În primul rând aici vorbim despre două două lucruri diferite: nereproductibilă eram oricum, că doar nu era să mai fac copii când copiii mei îi așteaptă pe ai lor, ca să nu îmi confund copiii cu nepoții și asta e cumva natural, ai venit să ratifici o realitate deja instalată cu mulți ani înainte. Cu asta sunt perfect de acord. Dar când ai venit, ai adus cu tine așa, o adiere de bătrânețe, lasă, nu te face că nu înțelegi, pentru că știi exact despre ce vorbesc, ai venit cu mâinile în șolduri să îmi explici că lucrurile se schimbă de acum înainte și la nivel de feminitate.
Hai, pa! ți-am răspuns eu cu țâfnă, e nevoie de mult mai mult decât niște bufeuri și nopți cu ochii în tavan ca să mă convingi că cei 53 de ani chiar au trecut, adică nu mai umblăm cu fandoseli, inima mea are 53 de ani, neuronii, venele, oasele, articulațiile, părul care are strălucirea unei mături uitate după dulap, unghiile se rup de la frecarea cu aerul, se umflă picioarele ca atunci când eram însărcinată (acum o mie de ani, desigur!). Ai venit tu cu buletinul meu în dinți să îmi arăți că timpul și anii nu mint.
Hai, pa, din nou!
Sunt o victorie, baby! ți-am spus! Nu am murit, în ciuda celor 19.620 de zile în care am mers la școală la un liceu în alt oraș decât al meu, am stat la gazde, era comunism, a fost apoi revoluție, facultate, căsătorie, copii, navetă cu mașina, drumuri cu trenul. Nu am murit, nu m-a durut nimic. Nu îmi spune că asta nu e definiția perfectă a succesului și norocului socio-biologic!
E rușine să aduni ani de jur-împrejurul neuronilor? E rău să nu ai decența de a muri tânără, frumoasă și cu carnea tare pe șolduri și pe burtă, cu sânii dramatic înfipți în țesătura bluzei/cămășii/tricoului, cu brațele subțiri și cu talie de viespe, numa bună de frânt în îmbrățișare? E rușine să ai părul grizonant? Chiar, dacă la ei grizonătura e cool la noi e delăsare, neîngrijire, abandon. Aici e o întreagă modă, am văzut-o și prin Europa, Grey is beautiful! Este, nu spun că nu este, doar că mie mi se pare că arăt băbăcioasă rău. Am încercat experiența asta acum vreo 8 ani, ocazie cu care copiii mei mă întrebau ce am făcut cu mama lor și unde am ascuns-o, tot atunci am apărut eu la un congres tare mândră de înfățișarea mea true to my age, de o mers o prietenă de-a mea la magazin, mi-o cumpărat vopsea cu care m-o vopsit chiar în camera de hotel.
Dragă Menopauză, iaca nu murim chiar toate! Unele chiar avem nesimțirea să apucăm vârste din astea care încep cu 5, cu 6, cu 7 și să mai și scriem despre asta. Îmi amintesc cum mă uitam eu la 20 de ani la profesori de-ai mei care aveau 39. Mi se păreau foarte expirați și întârziați pe planetă, așa cum sunt și eu acum cu siguranță în fața studenților mei. Cu toate acestea, dragă Menopauză, nu o să mă faci să mă simt inadecvată. Dimpotrivă.
Dacă până acum mă tot analizam cu o curiozitate de cercetător la Ana Aslan și fără păreri de rău și fără drame, înregistrând fiecare cută și venă ieșită prin piele, acum ziua și noaptea și-au reconfigurat traseul atât de radical, de parcă GPS-ul s-ar găsi brusc pe o planetă necunoscută. Imaginați-vă că faci dreapta la semafor și brusc te afli pe Venus și GPS-ul nu găsește repere, nu are hărți încărcate și prin gazul acela înghețat nu știe ce indicații să îți dea. Și, brusc, ai rămas și fără baterie la telefon. Dar tu știi toate astea, pentru că asta e profesia ta, să despoi femeile de încrederea în ele, de toate punctele de reper pe care le-au avut, de certitudini și intuiții. Ne lași pe toate în planeta asta care, iertare, arată fix ca o varză. Venus-Varză să îi spunem.
Parcă nici umor nu mai am, parcă nici interesantă nu mai sunt, și asta e doar din cauza ta, draga mea Menopauză.
Cred că nu ai cum să îți amintești când, la 19 ani, am citit volumul lui Marquez despre preafrumoasa Erendira care o spăla pe spate pe bunica aia sinistră a ei și îmi amintesc descrierile corpului, pielea creponată, bătrânețea încrustată în filigran în pielea aia, dar atunci nu mi s-au zbârlit gândurile în cap prea tare, pentru că eu pe bunica mea o veneram într-atât și eram atât de mândră de ea pentru fiecare zi în care rezista și nu pleca din viața mea. Deci nu am avut mari preocupări fizico-metafizico-anatomice cu privire la îmbătrânire. Curiozități, da! Asta, da!
În America, evident că am venit cu toți anii după mine și din cele 19.620 de zile ale vieții mele 120 le-am încălzit între cactuși, pe planeta asta nouă, pe Venus-Varză, unde nu am mai înțeles nimic din mine, nu am știut ce mi se întâmplă, ba era America de vină, ba frigul, ba căldura, ba greul și foarte greul de care m-am lovit și când colo erai tu, MENOAPAUZA!
Din cauza ta nu mai pot dormi, nu mai pot visa, nu mai pot spera, ba mor de frig, ba îmi explodează corpul în afară, ba pe dinăuntru fac implozie, ba o ia inima la fugă când eu stau locului, ba mă apucă un plâns cu sughițuri, ba o tristețe cât zenitu’; am fost toată viața o ne-transpirăcioasă, dar acum simt cum se preling pe șira spinării picături izvorâte dintr-un neștiut robinet de pe ceafă, iar, ca în oglindă, o alta caută să se culcușeze în buric după ce a traversat toracele întreg; am impresia că mi se topește pielea și sunt întoarsă pe dos ca o mănușă, îmi vin de neunde fel de fel de pacoste, îmi vin sfâșieri, nu mai scap de ”dar dacă”-uri pe care nu le-am contemplat niciodată.
Uite, și acum, când scriu, mi se întinde o pătură arzândă, deloc poetică, dinspre spate înspre față, mă îmbrățișează și nu mă lasă să respir. Ca niște aripi de foc mă cuprinde căldura și nici aerul condiționat și nici apa rece din frigider nu mă răcorește.
Dar nici asta nu ar fi insuportabil de depășit. Ceea ce este cu adevărat complicat este să scap de fricile pe care mi le bagi în cap. Știi foarte bine la ce mă refer! Iraționale, lipsite de orice logică, paralizante, fricile astea nu mă lasă să respir, pășesc temătoare, prefer să nu pășesc, eu nu m-am ascuns niciodată, dar acum mă ții numai prin cotloane, păi ce e asta, monșer? În ce vrei să mă transform?
Am frici din astea, ba că nu mai apuc, ba că sistemul meu imunitar e la pământ, ba că îmi simt articulațiile cum își pierd elasticitatea, ba că nu mă hidratez destul, ba că apa asta nu e bună, ba că răsar pericole din toate colțurile, ba că nu sunt destul, ba, dimpotrivă, poate că sunt prea mult.
Hai, pa! Ți le iei pe toate și plecați împreună de unde ați venit. Știi ce mi-a spus prietena mea Raquel, la Granada? Ți-e frică? Așa, și? Nu poți pleca cu frică? Nu poți veni cu frică? Nu poți trăi cu frică? Ba poți! La fel îți spun și eu ție, dragă Menopauză, ia-ți fricile și umblă!
Știu că toate furiile care izbucnesc habar nu am de unde, ideea asta că pare că viața mea e prea mare, sau prea departe de mine, că eu sunt prea mică sau prea departe față de viața mea, că spatele ăsta nu e al meu, ci a altcuiva, care mi l-a dat cu împrumut și de aia pare așa de greu, că Atlas bea o cafea și mi-a lăsat mie povara pe umeri, pare că nu mai pot controla nimic în jurul meu, nici în corpul meu, hipersensibilitatea la un pisoi care trece strada, filmele trebuie să fie doar documentare în care niciun animal să nu mănânce alt animal, sau, în cel mai rău caz câte o comedie inofensivă, orice e mai mult decât atât declanșează adevărată criză ontologică, ei bine…
Toate astea sunt ale tale, de fapt. Și cumva sunt inerente, cred. Eu îți doresc bun venit în viața mea, dar abia aștept să îți spun: ”La revedere!”, pentru că mi-e dor de mine dinainte și de mine de după tine!
Hai pa, și să nu ne mai revedem niciodată! Poate îmi faci surpriza ca noaptea aceasta să fie ultima noastră noapte împreună!
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Mizerabil, pur și simplu mizerabil
10 greșeli pe care nu le mai facem în pat după o anumită vârstă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
