E bine când pleci, când te duci să vezi altceva, să întâlnești alți oameni, alte fapte, alte gusturi, alte povești. E bine când te întorci, le pui pe toate într-un teanc, așezi teancul bine să nu-l pierzi și apoi începi să-ți amintești…
Cea mai gravă problemă am avut-o cu dușurile. Aveau un umor teribil în ceea ce privește dușurile. Se întreceau unii pe alții să facă chestii imposibil de folosit. Prima dată mi-am spus că-i din cauza lipsei mele de intuiție și numai atât. Începând cu a doua seară am crezut că mi-a venit intuiția la cap, dar nu m-a ținut mult. Pană la urmă, am ajuns la o concluzie care arăta cu degetul fix în altă direcție. Adică nu a mea.
Prima dimineață e, în general, greu. Avionul aterizează târziu – adică foarte devreme – și așteptatul bagajelor durează și el și drumul până la hotel e lung și, în final, rămâne o bucățică foarte mică din noapte până la prima ședință programată devreme, în general în jurul unei mese ovale înconjurată de fotolii la prima vedere confortabile, dar îmbătrânite prematur de prea multe ședințe și prea mulți oameni plictisiți de atâtea ședințe. Dimineața aceea nu remarcasem dușul din tavan și fără să vreau mă trezisem – la propriu – cu un jet de apă rece fix în creștet, căci era fixat – dușul – dracu’ știe unde să curgă fix din tavan. Unele ședințe încep mai altfel decât altele, te trezești fără să vrei să te trezești și pici peste cel mai obosit fotoliul, cel care se bălăngăne cel mai tare, cel fără limită la spătar și nici la arcuri lipsă.
Seara vrusesem sa evit jetul și îmi spusesem să folosesc dușul din cadă. Ăla era fixat, dracu’ știe unde, să curgă doar în cadă, o „customer experience” tinzând periculos spre creștet. Când schimbasem hotelul, două săptămani după, căzusem iar în pană de intuiție. După vreo câteva încercări nereușite mă prinsesem care era chestia cu dușul, exista un buton în plus pe fiecare robinet, dar nu-mi dăduse prin cap să-l apăs, căci nu-mi părea a fi în firea lucrurilor să trebuiască să apeși ca să răsuceşti.
A doua mare problemă am avut-o cu șoferii de taxi. Primul făcuse o conversație drăguţă și eu încercasem să fiu la fel de drăguţă. Să răspund frumos și corect gramatical. Spre prânz obosisem și trecusem la zâmbete de complezenţă. Tipul îmi povestise pe rând despre nevastă-sa – o idioată nebună de care bine că se despărţise, despre cei doi băieţi de care era foarte mândru, din nou despre nevastă-sa – o idioată nebună de care bine că se despărţise, despre experienţa lui de un an și jumătate în USA, din nou despre nevastă-sa – o idioată nebună de care bine că se despărţise și tot așa. În final, îmi spusese că-i plac româncele și atunci trecusem la zâmbete de complezenţă.
Al doilea taximetrist sosise în întârziere și nu făcuse conversație deloc. Îmi plăcuse ideea, era târziu și aveam un chef nebun de a vorbi în gând. Când să-i urez toate cele, el nici vorbă de toate cele. „No tips?” mă întreabase el și eu făcusem ochii mari, că pe la noi nu se întreabă direct, adică se mormăie în barbă și se face o față lungă și pătrată și cam atât. Eu îi întinsesem „one tip” – restul de 35 îi plătisem deja la hotel și el răspunsese perfid cu un „no enough tips” și eu îl privisem năucă, mai adăugasem „one tip” și apoi plecasem, regretându-i sincer pe taximetriștii „de la noi”.
Cu al treilea și al patrulea taximetrist avusesem pentru un scurt moment – sau poate un pic mai lung – senzația că fusesem răpită. Hotelul avea un nume ciudat, adică avea mai multe nume și fiecare semnifica câte ceva. Primul reprezenta trustul de construcții, în fine, cum i-o fi zicând. Al doilea era cartierul – mai exact un anume Cartier departe de tot – și ultimul – „Bulevard”. Luate separat, fiecare indica ceva concret, dar puse unul lângă altul nu semnificau mai nimic pentru mare parte dintre șoferii de taxi. De unde și senzaţia aceea scurtă, sau poate nu așa de scurtă, că fusesem răpită. Era cumplit să stai într-un hotel cu atât de multe semnificații. Îl ratai mult peste medie…
Apoi a mai fost chestia cu fumatul – acolo nu se fuma în cameră și, ca femeie, se fuma foarte foarte rar, adică de-a dreptul excepțional și atunci pe furiș – și berea costa echivalentul a 7 euro o sticlă mică și vinul nu mai zic.
Și apoi au fost oamenii…
Într-o seară, lângă mine un grup de vreo zece francezi își petrecea ultima seară în Amman. Vreo nouă. Veniți la nuntă beau în cinstea mirilor. El francez, ea iordaniancă. Toți veseli, în afară de ea. Plecau în luna de miere și li se ura numai de bine. La un moment dat, a apărut chelnerul să le ia comandă, fiecare a comandat câte ceva, a pleacat chelnerul și mirele și-a adus aminte că a uitat ceva și a strigăt „alo!”, la care ea, mireasa, l-a privit urât, admonestându-l cu un „hei, aici nu spui alo” și apoi pusese botul. Le începuse bine luna…
Tot lângă mine, în alta seară, un tip – tot francez – vorbea cu nevastă-sa (cred că era nevastă-sa) și îi spunea că trebuie să meargă să vadă Petra și nevastă-sa (cred că era nevastă-sa) îl întreabase cine-i Petra, omul îi spusese că așa și pe dincolo, că-i un loc celebru și apoi spusese că vrea să vadă și Marea Moartă și nevastă-sa (cred că era nevastă-sa) zisese că n-a auzit în viaţa ei nici de una și nici de alta și omul îi spusese că-i o mare interioară și tot așa până îmi terminasem berea și zâmbisem şi eu, la fel de interior.
E bine când pleci, când te duci să vezi altceva, să întâlnești alți oameni, alte fapte, alte gusturi, alte povești. E bine când te întorci, le pui pe toate într-un teanc, așezi teancul bine să nu-l pierzi și apoi începi să-ți amintești…
În rest a fost bine.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
