Pentru cei care trăiesc în România, existenţa pe aceste meleaguri nu e o noutate, mă gândesc. Cunosc realităţile politice şi sociale la fel de bine cum stăpânesc plusurile şi minusurile de a fi român. Şi, atunci, cum se explică faptul că rezultatele alegerilor produc mereu consternare? Căci, după fiecare alegeri, lumea e şocată. Şocată că românul nu s-a învăţat minte şi se dedă în continuare aceloraşi obiceiuri proaste. Votează tot cu mălaiul şi făina, în loc a vota cu raţiunea şi conştiinţa.
Desigur, în această paradigmă se are în vedere aşa-zisul român prost, sărac, ignorant şi needucat care, culmea, votează în consecinţă. Incredibil! Prostul e prostit de fiecare dată să voteze prost! Pffooai! Dar de ce oare prostul nu e prostit de ăia care vor să ne meargă bine şi înghite doar gogomăniile ălora răi şi corupţi, care vor să pună ţara pe butuci?
Să fie prostia într-atât de impermeabilă la binele ţării?
Cine ştie…
Dar, chiar şi aşa, rămân mulţi cetăţeni (aproape 50%) care, conform statisticilor, nu se prezintă la vot. Dintre aceştia, să presupunem acum că jumătate sunt dintre cei care urlă că “toţi sunt o apă şi-un pământ”. Între noi fie vorba, îmi este greu să cred că ăştia sunt tot din ăia cu bube-n cap! Dacă făceau parte din acea categorie, în loc a sta cuminţei acasă, kilu’ de făină i-ar fi dus spre cabina de vot ca mirosul de mâncare pe Pluto! Ei, însă, au refuzat impasibili ofertele de ulei şi pixuri şi nu s-au prezentat la vot doar fiindcă nu au avut cu cine să voteze. Aici, un detaliu sare în ochi: având a face cu o clasă politică coruptă până-n măduva oaselor (cam asta e tema jelaniei), tu să te cruceşti – în condiţiile în care am stabilit deja că nu eşti prost – că niciun candidat nu are un CV impecabil, ridică, fără supărare, un oarecare semn de întrebare! Un alt semn de întrebare îl ridică boicotul simbolic prin care non-alegătorul, refuzând să voteze, socoate că îi pune el la punct pe politicieni. Îmi imaginez că, nefiind cu ciungă-n cap – aşa am stabilit iniţial –, îşi dă seama totuşi că nu pune pe nimeni cu botul pe labe.
Interesant e că, pentru a da mai multă greutate refuzului de a vota, acesta îşi asezonează hotărârea cu ideea lui Orwell, aia că “un popor care votează corupţi, hoţi, impostori şi trădători, nu este victimă ci complice!”, iar el, vezi bine, nu vrea să fie complice.
Mda, ce să zic… smart !
Cam tot atât de smart pe cât e şi maniheismul care domneşte în gândirea lui: pe de o parte, în loja principală, politicianul cinic şi arogant, ahtiat după putere şi privilegii, iar la strapontină, zgribulit şi înfometat, dar visător şi nevinovat, el, cetăţeanul de bună-credinţă, expus înşelăciunii şi fatal împiedicat de forţe obscure să împlinească destinul grandios care i se cuvine ţării. Ai zice, asistând la o asemenea prezentare idilică şi victimizantă despre sine, că non-alegătorul român tocmai a părăsit existenţa netulburată din vreo mănăstire şi, ofticat că niciun candidat la preşedinţie nu e precum stareţul mănăstirii, hotărăşte supărat că niciunul nu e demn de votul său. Adevărat, poate nu o fi niciunul pe cât de cinstit ai vrea, dar e foarte posibil să fie cam tot atât de cinstit pe cât eşti tu.
Deci, cam asta ar fi treaba cu jumătatea aia care nu votează indiferent ce-ar fi. Dar tot mai rămâne cealaltă jumătate care, potenţial, ar putea fi convinsă să voteze comme il faut, right?
Aşa că intervine întrebarea: când se produce iluminarea? Indecisul cumpără un ziar, stă de vorbă cu amicii, citeşte o fiţuică lăsată la uşă, urmăreşte o emisiune la televizor şi, deodată, i se deschide o supapă în creier: “Băăă, dar ăsta chiar vrea să facă ceva!”, moment în care e străfulgerat de revelaţia candidatului providenţial?
Cum se petrece migraţia cetăţeanului din zona indeciziei în cea a participării la vot? Fiindcă e clar că toţi prezidenţiabilii urlă din toţi bojocii că vor binele ţării. Aşadar, ce anume îl determină pe nehotărât, într-un final, să se dea jos din pat şi să se îndrepte spre secţia de votare? Sau ce îl reţine să o facă? Să fie cu putinţă ca acesta, simţind că eventualul său vot ar putea înclina definitiv balanţa spre un candidat oarecare, să fie de zece ori mai precaut decât cei deja înregimentaţi politic? Să facă parte din electoratul ultraresponsabil, echilibrat şi echidistant, ăla golit de emoţii ieftine, care nu optează până nu a cântărit atent fiecare platformă electorală?
Ha?
Şi, dacă nimic nu îl convinge, cumva începe a enunţa şi el, întru justificare, avertismentul lui Orwell? Păi, în situaţia asta, de ce nu procedează la fel cu jobul ? Când nu îi convine un job, de ce nu renunţă la el, pur şi simplu? Ca la alegeri: nu am cu cine vota, renunţ să votez. E vreo diferenţă? De ce, când vine vorba de job, face o distincţie netă între ceea ce se poate obţine şi ceea ce e de dorit, dar când vine vorba de alegeri, nu face o diferenţiere asemănătoare între ceea ce este detestabil şi preferabil?
În epoca totalitarismului, evident, Orwell avea dreptate. Dar în epoca actuală, mult mai complice eşti când stai pe margine, alegând să asişti la o luptă care, fals îţi imaginezi, nu e a ta.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
