Eram prin clasa a patra sau poate că în clasa a cincea când, într-o compunere, am calomniat prima dată iarna. Copiii sunt învățați să elogieze – cu frumoase clișee – toate anotimpurile, căci noi avem nu doar toate formele de relief, ci am fost binecuvântați și cu primăvară (când natura se trezește la viață!), vară (când ne bucurăm de concedii!), toamnă (când culegem recolta!) și iarnă (când spunem povești la gura sobei!). Ce frumos este iarna!
Ei bine, nu. Eu eram de părere că iarna este ca bătrânețea la om, iar bătrânețea la om nu este o vârstă de aur. Bătrânețea este, dacă nu ai posibilități să-ți întreții sănătatea, o vârstă oribilă, greu îndurabilă, un vestibul în care aștepți, cu dureri de oase și alte dureri, moartea.
De unde știam eu toate acestea? Am avut norocul să întâlnesc în prima copilărie o bătrână. Ea m-a îngrijit de la patru la cinci ani, cât erau ai mei la școală, unde predau matematici. Numele acelei bătrâne era Petruța. De la ea am învățat ce este bătrânețea. Nu îmi era în niciun fel rudă, așa că îmi vorbea cinstit. A fost o excelentă școală a adevărurilor brutale, pentru care și acum îi sunt recunoscător. Petruța a pus o piatră de temelie la educația mea. Am spus mereu adevărul brutal, ceea ce mi-a atras – în contra – o colecție impresionantă de conformi și alte forme de cetățeni nu foarte demni de apreciere.
Învățătoarea (sau o fi fost profesoara de limba și literatura română?) mi-a trecut cu vederea calomnia. S-a considerat, probabil, că fiind născut în toiul verii (23 iulie este, îndeobște, cea mai călduroasă zi din an), am o oarecare predispoziție astrală la această detestare a iernii. Nu știu. Ce știu însă e că – an după an – am dezvoltat împotriva iernii o ură, ca să-i spun așa, ideologică.
Sunt un om care vine dintre săraci sau, ca să fiu și mai concret, din josul clasei de mijloc. Am crescut într-un bloc de proletari săraci, într-un oraș de provincie, apoi tânăr bărbat am naufragiat în chirii obscure pe la periferiile capitalei, m-am preumblat printre lefegii de duzină, băutori de bere la halbă, prin gări și prin autogări, foarte departe de nomenclaturiști. În continuare rezidez într-o mahala țigănească, trăind de astăzi pe mâine, ceea ce îmi conferă, totodată, o foarte bună perspectivă asupra timpului prezent, singurul de care dispun.
De unde mă aflu, am observat că iarna este – prin excelență – un anotimp pentru bogați. Îți trebuie haină de iarnă, îți trebuie ghete, îți trebuie lemne pentru foc, îți trebuie bani pentru plata întreținerii. Vara ajunge o pereche de chiloți scurți – cum se spune în Moldova, la țară, pantalonilor până la genunchi. Apoi, iarna te îmbolnăvești mai ușor și zaci și ești în anticamera Styxului și până și pentru o batistă să sufli mucii ai nevoie de parale. Iarna mor săracii-săraci înghețați pe stradă, dar ce contează?! Dă-i naibii pe săracii-săraci! Noi avem beculețe și milioooooooooooooooooane de copii îmbujorați pe străzi colindând. Și suntem adânc penetrați de spiritul sărbătorilor, motiv pentru care măcelărim porci și defrișăm pădurile de conifere. Cine are mașină dă iarna la lopată să o scoată din omăt. Sau, mai bine, dă un pumn de monede unui amărât să facă această muncă pentru el. Ce frumos este iarna!
Firește, sunt subiectiv, așa și trebuie să fim toți. Iarna stai în casă, unde să te duci?, iar eu nu suport granițele propriei locuințe. Reporter de presă scrisă la bază, îmi place, uneori, să umblu după subiecte pe străzi mărginașe. Nu se poate. Iarna, tradițional, la noi e înzăpezit totul. De ce e România altfel? Unde s-a mai pomenit țară bananieră înzăpezită?
Iarna nu e bună nici să duci războaie. Fronturile îngheață și rușii câștigă. Iarna e o pedeapsă. Iarna e un Gulag. Iarna e o Siberie.
Vedeți bine că am dezvoltat împotriva iernii un dispreț profund, cu care sunt consecvent. Iarna stau degeaba, hibernând, ca pârșul de alun. Și visez lei, în adâncul mării, ca bătrânul lui Papa H. Dar urăsc să stau degeaba. N-am făcut nimic nici cu statul degeaba. Ce poți să faci iarna, deci? Cum, ce? Sporturile de iarnă! Sporturile de iarnă chiar sunt exclusiv pentru bogați, așa că… Nici măcar un derdeluș nu mai există! Acum, avem parcări. Ești, poate, în aceeași ingrată situație?
Uite, poți să scrii un pastel despre iarnă, dar ăsta nu e secolul XIX și nici tu nu ești Alecsandri. Nu, n-ai, n-ai ce să faci. Îți imaginezi palmieri și tânjești după Rio de Janeiro. Dar bani ca să atingă Brazilia au în partea noastră de lume alții – întotdeauna alții. Așa că înduri, înduri, înduri, așteptând. Încălzirea globală lucrează, până la urmă, în favoarea dumitale.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
