Să nu negi. Că-ți insulți inteligența. Oricât de bine l-ai ascunde în spatele negării, el se află acolo, în mijlocul sufletului tău. Nu-l vezi mereu, că deh, îl acoperi cu de-ale zilei, cu de-ale vieții furtuni, cu orice. Și crezi că-i dus. Te bucuri. Și iaca, draga mea, că-i chiar așa. Uiți de el, pentru că timpul nu șade la șezătoare , se mișcă-n falii fluide, ce te poartă mai departe-n întâmplări noi. Și-ți face viața dar de iubire nouă, la drum de seară, un bărbat de verde cu niște vorbe. Așa-i ghicitul în cărțile vieții. Mereu la drum de seară, la drum lung sau la unul mai scurt, prin mai știu eu ce club. Are calități, nu, nu drumul, prințul de verde sau în fine de o culoare care să funcționeze pentru tine. Poate că l-ai cunoscut altfel, la cenaclu, la concert. Nu știu. Alege tu. Poate că îl cunoști de-o viață. Detalii neînsemnate. Important e că există, a intrat în viața ta și zâmbești. Ce se întâmplă apoi. Ceva nu îți leagă ție trăirile, deși omul este chiar un bărbat interesant, te place și îți dorește prezența. Ce anume nu este el? Și te lovește, din senin, pentru că dintr-o dată simți că nu ești singură în încăperea ta de panică, amintirea. Cad toate straturile minciunii și îl vezi, pe piedestal, frumos, cu zâmbetul acela de-ți stârnea simțurile în nanosecunde și ți le înmulțea în infinit. E el, bărbatul măsură a tot ce mișcă prin viața ta sentimentală. E atât de frumos, Adonis, nu altceva. Pe soclul său impunător, atinge înățimile standardelor tale. Pe toate. Repet, pe toate. Offffftezi!
Să-l suni, să-l cauți. Neapărat! Să nu!
Acum să-ți spun că ești ingenuă? Nu de tot, ferească păcatul!, dar acum, în această privință, ești definiția naivității. Mi-e greu să cred că nu vezi dimensiunile soclului. Că doar tu l-ai clădit din amintirile frumoase ce-s din amândoi făcute, numai din ele. Și apoi, l-ai lustruit zilnic, după plecarea sa în lumea noilor voluptăți oferite de îmbrățișări străine, cu fiecare lacrimă vărsată-n urna iubirii voastre. Nu are defecte. Poate doar unul, minor: a plecat fără să-și dea seama ce pierde. Dar, poate că-ntr-o zi…
Te scuturi într-un fior ce-i trimis de suflet. El știe. L-a iubit, dar mai știe și că vrea din nou iubire.
Credeai că l-ai uitat. Că ai trecut peste. Dar nu aveai cum. E prea înalt… soclul, nu fostul iubit. El e mic, mic, așa cum a fost mereu. În fine, rectific, că am exagerat puțin, e ca toți oamenii. Nici mai bun, nici mai rău. Și mai are o calitate, da, zic bine, o calitate: e trecut. Singura care îl face prezent, care îl înalță în sfere romanțate și care îl investește cu o aură de erou, ești tu. Ai făcut din el instrument de măsură al virtuților masculine și crede-mă, nimeni nu va fi mai bun. Nici nu ar avea cum. Nici măcar el nu se poate măsura cu statuia lui. S-a aprins beculețul de alarmă? Avarie la statuie? Minunat!
Ai văzut ce-ți poate servi mintea. Piedestalul ridicat de tine s-a transformat într-o fortăreață. Te apără! De viață. De iubire. Că de suferință nu are cum, el este suferința ta toată, adunată și cimentată cu regretele a ceea ce ar fi putut fi. Ți-ai idealizat iubirea. A căpătat străluciri de gheață și e rece. Nu-ți încălzește existența, e ca sărutul înghețat al morții. Te doare? Te doare frigul ăsta? Dărâmă ce ai construit din durere. Doboară piedestalul, statuia, lasă fantoma să se ducă-n timpul ei, trecut deja în praful uitării. Lasă căldura unei noi experiențe să îți pătrundă-n suflet.
Îți aduci aminte de bărbatul de verde, de la drum de seară? Succes!
Pe Monica o aflaţi cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
