Nu știu de ce, unii dintre noi avem tendința de a fi atrași de oamenii inconștienți mai mult decât de orice altceva. De oamenii care se aruncă în viață de parcă ar sări într-un lac, fără nici cea mai mică grijă că s-ar putea îneca.
Am cunoscut o fată acum câțiva ani și, de cum am văzut-o, am știut că îmi va frânge inima. În timp ce mă așezam pe canapeaua ei, privind-o, auzeam undeva între două sinapse “Oh Lord, won’t you buy me, a Mercedes Benz”… Nici măcar nu m-am mirat că-i place Janis Joplin. Fata se întorsese de trei zile din America și ținuse morțis să meargă și la Woodstock. Era evident că orice discuție pe temă, odată începută, mai ales în compania unei sticle de vin, va duce la un ciclon de fapte și întâmplări, pe care dacă le-aș fi prevăzut… n-aș fi fugit oricum din calea lor.
Eu am avut partea de mea de spirit Joplin, aici, acasă, prin ea.
Pentru că Janis era o nebună. Era nebună sensibilă până la extrem și singură, în căutarea a ceva mai mult ca perfect. Lucru care a și ucis-o în cele din urmă. Voia să pară frivolă, dar doar heroina o putea duce în locul acela cald și sigur pe care noi îl numim acasă. Voia să pară că nu are nicio grijă, că e mereu veselă și pusă pe distracții, dar ea căuta, de fapt, să umple un gol. Cu muzică, droguri, bărbați sau bani.
Leonard Cohen, un om în viața căruia a poposit o clipă, i-a dedicat o melodie. Și-a cerut scuze mai apoi, precizând că a fost unica indiscreție din toată cariera lui de bărbat și muzician. Dar eu îl înțeleg, nu a făcut-o cu răutate și nici ca să o discrediteze. Pur și simplu, n-a putut să-și exprime altfel sentimentele ciudate, pe care această făptură, atât de complicată, le-a trezit în el.
În această piesă, el povestește cum, tânăr fiind, la Hotelul Chelsea, avea un talent nemaivăzut, acela de a merge cu liftul. Îi plăcea să apese butonul liftului și era cel mai bun la așa ceva. Într-o zi a întâlnit această mică doamnă, care deși stăpânea mulțimile de oameni prin muzica ei, totuși cel mai bine se pricepea la mers cu liftul. Intrată în lift, Cohen o întreabă dacă e în căutarea cuiva, iar ea răspunde că da, îl caută pe Kris Kristofferson. Atunci, inspirat, Cohen îi spune că este ziua ei norocoasă, tocmai l-a găsit. Ea tace, generoasă, deși știa că acela pe care îl cauta era mult mai înalt decât cel din fața ei și astfel începe scurta, dar pasionala lor poveste.
Piesa continuă cu o dezvăluire compromițătoare din partea lui Cohen, dezvăluire pe care mărturisește că a regretat-o mereu și că dacă ar putea să îi ceară iertare unei fantome, ar face-o.
Tot el spune că ea vorbea dulce și curajos, o descrie cu atâta duioșie şi regret încât nu cred că există cineva care să-i poată reproșa ce a făcut. Poate doar un pudibond care nu a experimentat în viața lui o poveste asemănătoare cu a lor ar putea interpreta acest cântec drept o jignire.
Janis îi spune lui Cohen “De obicei prefer bărbații frumoși, dar pentru tine am să fac o excepție”, după care, ceva mai târziu, renunță la aroganța pe care o folosea ca scut de apărare și îi spune în timp ce își injecta o doză din drogul ei preferat: “Nu mai contează, suntem urâți, dar măcar avem muzica.“
E greu să nu îi iubești pe oamenii aceștia care au trăit și trăiesc mereu pe marginea prăpastiei și, în loc să se teamă și să fugă, cântă.
Citiţi şi
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
De ce să alegi un hotel situat lângă aeroport?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
