Trăim vremuri în care lipsa de măsură acaparează tot mai mult teren în faţa bunului simţ. În ultimii ani am auzit tot mai rar expresia “nu are cei șapte ani de acasă”, semn că generaţiile active, tinere sau în floarea vârstei, care se afișează cu atâta nonșalanţă pe diversele reţele de socializare, care au ajuns să lucreze în redacţiile ziarelor și televiziunilor, care vând ţigări sau rechizite școlare la buticul din cartier, care ne recomandă netam-nesam credite miraculoase, deși intrăm într-o bancă doar să ne achităm facturile, sau care predau fără tragere de inimă alfabetul la clasa întâi, nu mai găsesc valoroasă o atitudine care îmbină educaţia, politeţea, respectul. Cuvinte mari, știu, dar cuvintele nu sunt doar simple semne, ele au un înţeles sau ar trebui să aibă.
Lipsa de măsură este un semn că am pierdut sau că nu am găsit calea de mijloc, care, cum ne spun maeștrii, este cea mai grea. Și cine ar vrea calea de mjloc când excesul, dezinhibiţia, grosolănia, obraznicia și ignoranţa corup și sunt atât de la îndemâna oricui.
Lipsa de măsură îmi sare în ochi pe stradă, când văd fese dezgolite, sprâncene tatuate și unghii false la fetele de 16 ani (nu-mi spuneţi că, dacă e frumos, și lui Dumnezeu îi place, pentru că Dumnezeu nu are ce cauta în discuţia aceasta, și nici frumosul).
Lipsa de măsură o vad în media, pe mai toate canalele, când subiecte de o abjecţie greu de descris mă infectează de la ora unu după-amiaza și până la zece seara, continuă apoi pervers-greţos până spre miezul nopţii și mă fac să mă rușinez că am butonat pe telecomandă.
Lipsa de măsură o văd pe nesfârșitele terase ale Bucureștiului, din centru și până în cartierele cele mai depărtate, unde bărbaţii și din ce în ce mai multe fete “cool” se umflă cu bere, dar și în mall-uri, în recipientele de plastic tot mai voluminoase, pline cu băuturi carbogazoase, și în sosurile cu colorant artificial și mirosind a cea mai ieftină cantină, care inundă snack-urile spectatorilor din sala de cinema.
Lipsa de măsură cea mai revoltătoare o găsesc pe facebook, când oamenii se (ex)pun de bună voie în situaţii care altădată nu ar fi depășit nici gândul. Defulare, nevoie de recunoaștere sau sete de celebritate, explicaţiile sunt destule. Situaţiile pe care eu le gasesc jenante sau tulburator de deplasate fac lista destul de lungă a celor care:
– pun poze cu parinţii lor la tinereţe, fără ca măcar să le ceară permisiunea, crezând că astfel aura pură a tinereţii parinţilor îi va curăţa cumva de banalul zilnic;
– își pozează mâncarea, uneori chiar dacă au început să mănânce din ea, cu furculiţa abia scoasă din gură trântită neglijent pe farfurie între mormanele de carne sau zâmbind delicat deasupra unei felii de tort de fiţe sau a două “macarons” pariziene;
– în plină explozie a pornografiei pe internet, postează imagini cu propriii lor copii (nu ai dușmanilor), bebeluși sau preșcolari, profitând că ei, micuţii, nu se pot opune, înfăţișaţi fie goi-goluţi la botez, fie mânjiţi pe faţă cu ciocolată sau alte sosuri (că doar e “fun”), alte ori siliţi fiind să zâmbească “frumos” spre telefonul mobil pe care părinţii li-l înghesuie în faţă.
Să nu îi uit pe cei “pioși”, care își anunţă cu nonșalanţă moartea părinţilor sau comemorarea anilor de când aceștia au dispărut, uitând să pună și o poză cu coliva fiartă (à propos, chiar am văzut de curând pe cineva, “persoană importantă”, lăudându-se cu o colivă gustoasă, făcută pentru micul dejun de la Monte Carlo, îndemnându-i pe numeroșii fani să procedeze la fel, ca “e mâncare sănătoasă”).
Exemplele nu se termină, dar mă opresc la o ultimă situaţie, aceea în care femeile își postează poze cu cadourile primite, o lipsă de delicateţe pe care o consider imorală, chiar dacă, de multe ori, ochiul meu descifreaza rapid că numai cadouri nu sunt, ci “răsplata” pentru diverse servicii.
Tot lipsă de măsură mi se pare înșiruirea infinită de cuvinte, ca și nevoia acerbă de exprimare în scris a tot mai mulţi oameni și cărora reţelele de socializare și internetul le dau ocazia și suportul, mai ales zecile sau poate sutele de bloggeri, care își dau cu părerea despre tot și despre nimic. Cei care scriu corect românește, lucru atât de rar, au măcar o scuză.
Lipsa de măsură este un drum tot mai larg și încerc, pe cât pot, să stau pe marginea lui, călător singuratic, ferindu-mă să nu mă atingă stropii ce sar de la cei grăbiţi să îl parcurgă. Îmi plac apusurile de soare, deși nu am postat nici unul pe facebook, bucurii și tristeţi am multe, dar nu mi le afișez ca pe trofee, am și eu nevoie de recunoaștere, dar mi-e de ajuns cuvântul sincer al unui prieten. Iar dacă veţi spune că sunt pretenţioasă, asta e, nu am sânge albastru, dar am măcar vreo șapte ani de-acasă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Despre dragoste și bărbați, fără crize de emancipare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
