Dacă, în toate celelalte situații, să spui “je suis… numele victimei” pare o fandoseală, (je suis Charlie, de exemplu), a te identifica cu cazul Alexandrei este de un realism crud. Rece și direct pe piele simt, atunci când spun “și eu aș fi putut să o pățesc ”, ori de câte ori am mers cu ocazia și mă gândeam, uite-uite, o să ducă mașina în altă direcție ”. Și eram cu inima înghețată, încordată, și șoferul deseori simțea asta.
Am trecut prin situații periculoase foarte des, dar printr-o situație extrem de periculoasă o singură dată. Am mers cu Bla-Bla car, am mers să văd locații pe care clienții îmi cereau să le decorez, întotdeauna dădeam telefon din mașină și îmi anunțam un prieten “vezi ca sunt în mașina X , plec la Y etc, în așa fel încât să auda șoferul și el mereu era amuzat, probabil pentru că știa de ce fac asta. Amuzat era și prietenul – prietena căreia îi dădeam telefon, așa încât jena din mașină era dublată de jena în fața prietenilor. “N-o sa ți se întâmple nimic“, hăhăiau mereu oamenii. Dar de ce îți e atât de frică? Încerci să atragi răul – spunea o prietenă dintr-un regn superior, care credea în energii și în universul care îți îndeplinește dorințele, cu care nici nu mai sunt prietenă, poate din motivul că am intuit o imensă lipsă de empatie și perspectiva unui raționament de tip “victima e de vina pentru că a atras răul” (se pare ca exista moduri mai rafinate, mai parșive de a spune “victima e de vina!”) . Sau poate pentru că cei din regnul superior nu au ce discuta cu fricoșii.
Cum am pățit-o rău de tot
Eram studentă în anul I, din Republica Moldova (18 sau 19 ani), prin ‘97-98 și mergeam împreună – o haită de vreo 20 de studenți, în prima noastră vacanță de Crăciun, cu trenul Timișoara – Iași sau cu alt tren? Nu îmi amintesc, ideea este că de la Sibiu am ajuns la Iași la o oră puțin înainte de miezul nopții. Haita numeroasă s-a împărțit brusc în grupulețe mici, fiecare cu un plan propriu. Singurul tren cu care ne puteam continua călătoria era la ora 2 sau 3 noaptea și acel nenorocit de tren trebuia luat de la altă gară – Nicolina se numea. De la gara centrală la gara Nicolina am luat un taxi, când am ajuns – gara era aproape pustie și eu eram singură. Mai era un bărbățel pirpiriu și cam inutil, după cum s-a văzut mai târziu.
La un moment dat a aparut în gară un tip înalt, blond (un anti-Făt-Frumos), îmbrăcat în negru și murdar la șlițul de la pantaloni – sărea în ochi de-a dreptul acest detaliu. Când l-am văzut, imediat m-am gândit că ăsta e proaspăt ieșit de la un viol. Asta țin minte că mi-a trecut prin minte. Tipul s-a uitat și el în jur și pentru că nu a văzut mare lucru, a venit direct la mine. “Tu o să-ți iei bagajul și o sa vii cu mine,” mi-a zis. “Pașaport ai? Ia dă-l încoace” – a zis el și mi-a înșfăcat geanta de voiaj sau ce aveam eu pe atunci. Eu am protestat, am apucat torțile de le la bagaj și am început să trag spre mine. S-a iscat o mică încăierare. Bărbățelul pirpiriu a dat să vină spre noi zicând ceva de genul: “lasă, mă, fata în pace” la care tipul blond s-a întors și i-a ars câțiva pumni de l-a lăsat lat pe ăla. Ce a urmat – a venit la mine și mi-a spus: dacă nu vii de bună voie, o să vin în 10 minute cu câțiva prieteni și o să te luăm pe sus” – și a ieșit . În secunda doi am ieșit pe ușa cu bagajul în spate și am fugit unde m-au dus ochii. Era beznă și eu am luat-o la fugă pe șinele de tren! Și mă uitam înapoi, pentru că așa e adevărata frică – el e mereu în spatele tău. Și am fugit așa, în miez de noapte , iarna, pe șinele trenului, până am văzut un post de poliție. Parcă l-a creat Dumnezeu special pentru mine, așa am crezut.
Am dat buzna, transpirată de alergătură și speriată de moarte. Probabil aveam o voce cum era Alexandra la telefon, respiram des și imploram. Erau doi polițiști, unul mai tinerel și altul mai în vârstă. Am spus că am fost amenințată că o să fiu răpită, am descris agresorul. “Haha”, au zis amândoi politiștii – e “Căzănel” sau cum i-or fi zis, îl știau. Era proxenet. Se știa despre el că racolează fete și are prostituate în zona Gării. Le-am spus că sunt speriată și că îi rog să mă lase să stau acolo până vine ora la care pot să iau trenul, deci vreo două ore și, dacă nu le cer prea mult, să vină cu mine atunci când urc în tren pentru că mor de frică și e miez de noapte, iar gara e pustie. Mi-au oferit un scaun. Am stat acolo, am așteptat. Însă eram prea mică și prea zdrobită ca să îmi vină ideea să depun o plângere Așa că am așteptat acolo, în postul de poliție, să se facă ora 2 sau 3, și polițistul mai tinerel a venit cu mine să mă conducă la tren, a fost de treabă, m-a urcat în vagon și trenul s-a urnit. Dar adevărata frică este atunci când îl vezi PE EL mereu în spatele tău, așa că tot drumul mi-a fost frică că nebunul a urcat în tren după mine, așa cum a promis, cu niște prieteni. Și când am ajuns dimineața la Chișinău, mă uitam prin mulțimea care cobora din tren, vă văd dacă nu cumva era acolo.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Împreună până se va face târziu în noi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Îndrăgostește-te de o femeie care nu are nevoie de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
