Congo e o ţară atât de săracă încât 90% din cetăţeni nu îşi permit să intre pe facebook şi să citească postările despre Dumnezeu, iubire, credinţă şi fericire, pe care cetăţenii altor ţări le postează din prea plinul sufletului lor milostiv.
Congo e o ţară atât de primitivă încât mare parte din populaţie nu cunoaşte semnificaţia cuvântului „laptop” sau „smartphone”, iar copiii se joacă cu mingi din cârpe legate cu sfoară..
Congo e o ţară atât de disperată încât congolezii, deşi cunosc semnificaţia cuvântului „mâncare”, nu prea au parte de ea în viaţa reală, ba, mai mult, nu au măcar posibilitatea – vezi mai sus de ce – să descopere cum arată aceasta în fotografiile de neam prost postate cu dichis pe facebook.
Congo e o ţară atât de nepăsătoare la binefacerile vieţii oferite de managementul lumii civilizate încât, dacă un corporatist ar apărea acolo cu mutra de marţafoi condescendent cu care se imortalizează pe linkedin, atât FARDC-ul (armata congoleză), cât şi grupările armate rebele (FDLR, ADF, FRPI, Mai-Mai, M23… vreo 35 în total) cu care FARDC-ul poartă o luptă interminabilă, ar încheia un armistiţiu temporar şi, după ce ar discuta proactiv cu el cum stă treaba cu personal development-ul şi alte important issues ale devenirii profesionale şi spirituale, l-ar lua la şuturi până-n vârful vulcanului Nyiragongo şi l-ar arunca sictiriţi în lava acestuia.
În aclamaţiile populaţiei.
Congo e o ţară atât de stranie încât rânjetul de Zână Măseluţă al ambasadoarei UNICEF, Marin Andreea, ar pune pe fugă copiii congolezi în vârstă de 8-12 ani, deşi cei mai mulţi cară în spinare, într-un cearceaf jerpelit, frăţiorii mai mici, nişte mogâldeţe de 1-2 ani. (Nu ar strica – propun – ca titlul de ambasador UNICEF să fie oferit cuiva numai după ce va petrece, cu bunăvoinţă, îngrijind copiii dintr-un sat african aflat la 300 de km de orice altă aşezare umană. Să stea o lună acolo fără make up, camere video şi gropiţe în obrăjori, doar apa plată cu lămâie să fie la îndemâna aspirantei/ului spre titlul de ambasador UNICEF, că asta africană ar putea fi fatală organismului.)
Congo e o ţară atât de puţin sofisticată încât incultura, ignoranţa şi prostia sunt la vedere, nu se ascund în spatele imposturii reprezentate de diplome, cărţi de vizită cu titulaturi bombastice, participări la conferinţe impozante despre nimic, falsa erudiţie a citatelor şi ţinute sobre augmentând atitudini profi.
Congo e o ţară cu oameni atât de naivi încât rareori vei întâlni un congolez care să pretindă că e mai mult decât este.
Şi, cu toate astea, eu iubesc Congo, ţara în care locuiesc de câteva luni. Iar unul din motivele pentru care iubesc această ţară este Dani, un băiat de 15 ani din Goma.
Acum câteva zile, după prânz, mă întorceam spre sediul MONUSCO (misiunea ONU din Congo). Drumul e simplu de la Romanian House – unde locuiesc militarii români ce lucrează în Goma – până acolo, o serie de linii drepte (acum asfaltate de trupele ONU din Africa de Sud), perpendiculare una pe cealaltă. După o săptămână, parcurgi traseul cu ochii închişi.
Însă, în acea zi, având chef să mă plimb puţin, am ales o rută ocolitoare, constând din trei linii suplimentare de străbătut. La fel, n-aveam cum să mă rătăcesc. M-am scotocit în buzunare după legitimaţie, am agăţat-o la piept şi mi-am continuat înaintarea prin arşiţa amiezei.
Un glas de copil m-a ajuns din spate:
–Monsieur, monsieur !
M-am întors plictisit.
Un băiat zdrenţăros alerga spre mine desculţ. Cunoşteam ce m-aşteaptă. O nouă şarjă de cerşit. De obicei, când sunt în apropierea ta, copiii congolezi ţin o mână întinsă, cu cealaltă îşi freacă burta şi repetă ad nauseam, privind tânguitor în sus, către faţa ta, că le e foame. Vor să le dai biscuiţi. O fetiţă de vreo cinci ani s-a ţinut scai de mine de la MONUSCO până acasă. Nu aveam nimic asupra mea, ea mă tot trăgea de mânecă zicând „I’m hungry, monsieur” (aşa spun aproape toţi copiii), iar când mi-am scos buzunarele, să se convingă că nu o mint, mi-a dat drumul la braţ şi m-a privit ca pe o excrescenţă umană de cea mai joasă speţă. Am intrat în casă, i-am adus 500 de franci, ea a rupt-o la fugă bucuroasă, iar eu am mers în camera mea simţindu-mă la fel de infect ca înainte de a-i da banii.
În schimb, băiatul acesta era cel care îmi întindea bani. 1000 de franci, aproximativ 5 Ron. Ce să fac cu ei, l-am întrebat din priviri. Mi-a explicat prin gesturi că banii mi-au căzut din pantaloni. Probabil când îmi căutam legitimaţia. Eu nu vorbeam franceza cine ştie ce, el nu vorbea deloc engleza.
-De unde ştii că sunt ai mei?
Mi-a arătat magazinul unde vindea. O baracă dărăpănată, minusculă, din bucăţi de lemn, pe care nici n-o observasem – şi nici pe el, de fapt –, aflată lângă o biserică numită „Paroles de vie eternelle”. Văzuse când îmi căzuseră banii.
-Dacă i-ai găsit, sunt ai tăi, am zis şi am încercat să-i bag banii în buzunar.
–No, monsieur, a clătinat din cap, ca şi cum aş fi încercat să-l păcălesc.
S-a dus spre „magazin” şi mi-a arătat produsele. Sucuri, apă, alune sărate, biscuiţi şi roşii în bulion. Am înţeles ce voia. Am cumpărat de 1000 de franci biscuiţi şi i-am dat lui. Aşa, da, a acceptat. Mi-a zâmbit.
–Merci beaucop, monsieur.
–Au revoir, mon ami.
I-am strâns mâna şi am luat-o din loc, puţin dezorientat de secvenţa suprarealistă de adineauri, decupată dintr-un film de Buñuel.
–Monsieur, je m’appelle Dani, l-am auzit în spatele meu.
-Poftim? am răspuns, luat prin surprindere, în română.
Şi-a rostit numele încă o dată. Dani, je m’appelle Dani. I-am zis numele meu şi ne-am strâns mâna iar.
-Romania, a adăugat tot un zâmbet, citind pe litere numele ţării, prinsă cu arici de cămaşa mea.
-Da, sunt din Romania, i-am confirmat.
Următoarele secunde le-am petrecut prosteşte în faţa lui, încercând să ghicesc ce crede cu adevărat despre mine, despre oricine vine în ţara lui. Mi-a fost imposibil. Îmbrăcămintea incredibil de murdară nu se regăsea deloc în zâmbetul său inocent. Dar viitorul se reflecta în unul din cele două şi nu era greu să intuiesc în care. L-am întrebat câţi ani a împlinit. Quinze. 15, a răspuns. Avea înfăţişarea fragilă a unui copil de 11 ani. Am mai cumpărat un suc, nişte alune şi nişte bulion, cu intenţia de a i le lăsa, dar nu a acceptat decât sucul. A trebuit să iau restul cu mine.
Într-un final, ne-am despărţit. Am plecat spre MONUSCO.
P.S. Ca mulţi alţi congolezi, a fost reticent să îl fotografiez. Abia l-am convins. Băiatul din fotografii este Dani, iar coşmelia din spate e „magazinul” unde vinde. Lângă biserica „Paroles de Vie Eternelle” din Goma, Congo.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
