Stătea pe treptele verandei. Privea marea. Totul era calm. Plăcut. Dulce. Valurile aduceau colane de spumă pe mal. Erau valuri mici, calme şi ele. Îi plăcea să stea pe verandă şi să privească marea. Pentru o vreme, nu mai exista oraş, muncă. Toate problemele rămâneau suspendate undeva în neant. Nu mai există stres, nu îi mai cerea nimeni nimic. Erau doar el, marea şi treptele verandei. Şi linişte. Atâta de multă linişte.
Jaquiron se mişcă imperceptibil. Blugii bleu se întinseră pe genunchi când îşi ridică picioarele pe o a doua treaptă. De câtă vreme privea marea? Înţepenise puţin şi mâna dreapta caută mecanic cană de cafea.
– Te aud, să ştii.
Jaquiron zâmbi către Tasha, fără măcar a întoarce privrea către ea. O simţise în spatele lui, pe verandă. Era desculţă şi goală. Nu-i plăcea să poarte mare lucru, în afară de un tricou lung şi uzat. Cel de azi era un amalgam de culori pastelate: albastru, roz, alb, galben. Culori amestecate, pornind una din alta. Fiecare culoare îi provoca o amintire legată de Tasha. Albastru pentru zâmbetul ei senin ca cerul, roz ca buzele-i moi, galben ca steluţa din iris, alb ca pielea ei delicată.
O simţea înaltă şi dreaptă în spatele lui. Tasha era o femeie de statura normală, chiar mică faţă de înălţimea lui, însă spiritul ei era atât de puternic, încât o simţea înaltă. Era tăcută şi calmă. Îi vedea zâmbetul fără să o privească cu ochii. Emana pace. Cu cana de cafea între palme, cu unghiile de la picoare pictate în roşu clasic, stătea sprijinită de cadrul uşii şi îi privea: pe el şi marea.
– Ştiu.
Tasha i-a răspuns cu o voce caldă şi iscoditoare. Niciodată nu îl întreba ce are. Nu-i plăcea să agaseze şi ştia un secret: îi va spune el orice va dori când va dori sau când va avea nevoie.
„Vino,” i-a spus gândul lui, iar ea l-a auzit. Cu paşi de felină, siguri şi delicaţi, Tasha se aşeză lângă el pe treaptă.
O înconjură cu braţul drept – cana de cafea ajunsese cumva pe nisip – iar ea îi depuse o pupătura zgomotoasă pe obraz. Au început să râdă. Unul la celălat şi ambii la valuri. Tasha se strânse mai tare în el, lăsându-şi capul să i se odihnească pe umăr. Întotdeauna îi plăcuse să-l simtă aproape. Pielea lui netedă şi porţelanată, părul negru, uşor ondulat, ochii de un albastru rece şi clar. Şi, totuşi, parfumul lui era atât de cald. Emana un magnetism fără seamăn, stăpân pe sine, senzual, oscilând, după gust, între bărbatul sobru şi băieţelul şturlubatic.
Jaquiron… îl iubise din prima secundă. Îl privise cu o mirare nedisimulată, şocată de frumuseţea lui. Era înger sau demon? Era frumos pe afară sau în interior? Trecuseră atât de mulţi ani. Se cunoscuseră când erau tineri. Foarte tineri. S-au căutat din priviri şi s-au găsit în inimă. S-au găsit, s-au pierdut, s-au regăsit. Fiecare pe drumul lui, dar cumva mereu conectaţi, mereu împreună. Un gest, o faptă, un gând, o zi, un ceas, o cafea, un porumbel călător, o noapte de iubire şi multe valuri. Muzică, condei, cărţi, scrisori, maşini decapotate, flori colorate, despărţire, verandă, trepte, toate erau ale lor.
– Ce-i?
Vocea lui o scoase din reverie. Sărutul din părul blond încă era acolo.
– Nimic. Mă gândeam la noi. Povestea noastră…
– Tasha…
Erau legaţi de o maturitate neaşteptată. Nu exista regret între ei, poate un strop de amărăciune pentru ce ar fi putut să fie. Cumva viaţa îi aducea şi îi despărţea cum valurile lingeau spuma de pe ţărm. Mereu împreună, veşnic despăriţi. Era un paradox. Dar ei erau un paradox.
Jaquiron o strânse mai tare în braţe. Tasha se făcu una cu el, exultând fericire şi trăind momentul ca şi cum era ultima ei clipă de viaţă.
– Tasha…
Vocea lui îi cânta un cântec numai de ei ştiut. Îi spunea o poveste. Îi făcea o promisiune. Într-un cuvânt, într-un nume, munţi de dorinţă, tresăriri, emoţii, lupte cu dragoni imaginari.
Tasha ridică ochii verzi, scăpărători, şi îi întâlni privirea. Se uită în ochii ei cercetând ca şi cum mâinile îi căutau trupul gol. Nu avea secrete. Nu faţă de el. Albastrul lui se întunecase. Şi cerul. Şi marea. Şi valurile parcă se răciseră. Din spumă mai rămăsese doar un firicel.
– O să plec.
Vocea lui era rece şi spartă.
Tasha îl sfredeli cu privirea, ochi de foc, ţintuindu-l şi iscodindu-l. Câteva secunde care păreau eternitate. Puterea ei doborându-l, învăluindu-l, făcându-l să-şi piardă controlul.
– Nu încă. Mai avem timp.
Îi trebui atât de multă forţă să nu cedeze tristeţii. Mai aveau timp. Era al ei. Îşi impuse să ţină lacrimile la distanţă. Nu era nici locul, nici momentul pentru drame. Se întâlneau atât de rar şi se iubeau atât de tare, încât nimic nu avea să le strice treptele, veranda, marea.
Tasha închise ochii o clipă. Atât îi trebuia. Din centrul fiiniţei ei lumina radia din ce în ce mai puternic. Încălzea totul. Soarele de pe cer era în ea. Se desprinse din braţele lui, se ridică în genunchi, îl sărută cu atâta precizie şi pasiune încât valurile se învolburară şi pielea lui porţelanată prinse o peliculă de sudoare. Blugii bleu nu-şi mai găseau locul pe trepte. Îl dureau genunchii. Probabil şi pe ea, aşa cum stătea cu pielea fină pe lemnul brutal şi cu degetele înfipte în treaptă să-şi ţină echilibrul.
Undeva, un pescăruş îşi declara prezenţa cu un ţipat scurt.
Amândoi începură să râdă. Tasha ţipă ca pescăruşul când Jaquiron o ridică în braţe, dezechilibrând-o. Nu-i păsa. Cine s-o audă? Şi dacă o auzea cineva, ce dacă? Râdea cu poftă, lipindu-se de pieptul lui, cu mâinile pierdute în buclele lui negre.
Pentru fiecare hohot de râs mai primea un sărut. Se întindea ca o pisică, torcând şi sucindu-se acrobatic.
– Hai în casă.
Îi spuse el scurt. Ca şi cum ar fi putut merge altundeva!
– Şi eu te iubesc.
Îi răspunse Tasha jucăuş, aruncându-i un zâmbet provocator.
– A naibii muiere cu unghii roşii!
Jaquiron râdea în timp ce trântea cu piciorul uşa casei de vacanţă.
Doar treptele mai rămăseseră pe verandă. O cană de cafea vărsată în nisip. O mare albastră cu valuri şi spumă albă. O casă care scria povestea de iubire a celor doi. Când şi când, uneori la ani distanţă. Un loc magic cu energii misterioase.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
