J. M. Coetzee – “Deschide-ți inima!”

18 April 2018

ANDRA TISCHERMotto: „…Deschide-te! Deschide-ţi inima!”

„Coetzee nu aplică aceeași rețetă în două cărți, fapt care contribuie la marea varietate a operei sale”… Cele zece romane publicate cu mare succes de piață sunt „…proze în care, în multiple travestiuri, se relevă complicitatea deconcertantă a alienării în lumea contemporană”, pe lângă cele șapte volume de eseuri care pun în lumină calitățile de critic, istoric și teoretician literar, lingvist și semiotician. „Prin explorarea slăbiciunii și a înfrângerii, Coetzee surprinde scânteia divină din om”, motiv pentru care i se acordă Premiul Nobel pentru literatură în 2003. Cea mai mare parte a timpului și-o petrece între catedra universitară din Adelaide, Australia, unde predă limba și literatura engleză, contribuțiile publicistice la cele mai importante reviste literare și academice și … animalele de care nu se poate despărți, astfel încât scrie cursuri despre ele („Animalele în literatură”) și le consacră pagini importante în cărțile sale, mai ales cele pentru care a fost recompensat de două ori cu Premiul Booker: Life and Times of Michael K (Michael K., viața și vremea sa) și “Disgrace” („Dizgrație”), primul în 1983, al doilea în 1999.

Iată un mic review al vieții lui J.M. Coetzee, unul dintre cei mai importanți prozatori ai contemporaneității, născut în Cape Town, Africa de Sud, în 9 februarie 1940, stabilit în sudul Australiei, unde aduce întreaga atmosferă a apertheid-ului într-o conștiință artistică de o impresionantă profunzime, așezând-o la temelia celor mai bune scrieri ale sale dedicate condiției umane. Pentru că aceasta este preocuparea sa fundamentală și, după cum este firesc, ea devine supratema literaturii sale, în general.

j m coetzee

sursă foto: bookslive.co.za

Scriitorul cultivă un fel de umanism au rebours, pliat pe sensibilitatea supralucidă a omului postmodern, aflat între secole și între continente, căutând mijloacele necesare pentru a găsi un numitor comun acestei lumi, în aparență atât de eclectică. Romanul „Dizgrație”, a cărui receptare nu este lipsită de controverse,  oferă cheia originalității sale frapante, atât în ceea ce privește viziunea artistică, dar și stilul, deconcertant uneori prin franchețea cu care exhibă aspectele cele mai puțin acceptate de conștiința umană, adevărata lume în care se reflectă, prin hiperbolizare, toate aspectele lumii înconjurătoare. Rareori iese de sub tipar o carte care să cuprindă viața în totalitatea ei, cu universul său uman atât de eterogen, cu o întreagă țesătură de relații care se construiește între indivizi, rase, culturi, epoci, oameni și mediul în care trăiesc, oameni și valori, acceptate sau repudiate, legătura lor cu animalele, un fel de subspecie care ilustrează paradigmatic și alegoric trăsăturile macrospeciei – umanitatea, vârstele civilizației și etapele existențiale, moral, etic, biologic și psihologic – și aici intervine scânteia divină a scriitorului inspirat și bun cunoscător al profunzimilor umane – puse sub semnul unei stări care acționează ca un catalizator al tuturor lucrurilor: dizgrația, traductibilă, ca sens propriu, prin „pierdere a favorii, a bunăvoinței, a grației unul monarh, a unei persoane influente, a unui superior…”(DEX), iar ca sens particular, aplicabil la nivel semiotic, prin degradare, însușită ca lege fundamentală a Universului.

Într-o lume supusă arbitrariului și fragilității, Coetzee demontează pas cu pas mitul idealității și al perfecțiunii, mergând până acolo încât să aducă ființa umană la ipostaza primară, a animalului cel mai apropiat de el, capabil să-l reprezinte, prin urmare, la nivelul destinului. O carte – parabolă, care are puterea magică de a întoarce lumea pe dos cu o asemenea naturalețe încât să pară aceeași de la începuturile ei, după cum poate avea un efect cutremurător pentru orice conștiință dedată introspecției, așa cum spunea Sunday Telegraph, acela de „a merge până în centrul nervos al ființei. Ceea ce se află între aceste pagini este mai mult decât vor afla vreodată despre ei înșiși cei mai mulți dintre noi”.

În David Lurie, profesorul blazat, tatăl ocazional, bărbatul divorțat de două ori, șomerul, amantul fără prejudecăți, fermier din întâmplare, care-și analizează cu rece luciditate toate ipostazele, se află fiecare dintre noi, într-un moment de cumpănă: ieșirea din normal (condiționat social, moral, politic) echivalează cu alunecarea în starea de „dizgrație”, iar derapajele se pedepsesc grav, cea mai dureroasă dintre penitențe fiind cea a propriei conștiințe. Atunci omul este readus pe traiectoria definită prin starea de „grație”, adică sub tutela solitudinii existențiale, acel grad zero al experienței umane. Care ne apropie de animale. Finalul este mai mult decât grăitor, ar putea foarte bine funcționa drept un incipit de tip simbolic, cu intrări multiple:

„Cât de umilitor”, a rostit în cele din urmă. „Să ai asemenea aspirații înalte, să visezi la atât de multe și să se sfârșească în felul acesta”.

„Da, sunt perfect de acord, e umilitor, într-adevăr. Dar poate deveni o bună ocazie pentru a lua totul de la capăt. Poate că acest lucru va trebui să învăț să-l accept. S-o iau de la capăt. De jos de tot. Să n-am nimic asupra mea… Nu chiar cu nimic, dar… cu nimic. Fără cărți de credit, fără arme, fără bunuri sau proprietăți, fără drepturi, fără vreo funcție.”

„Asemenea unui câine.”

„Da, asemenea unui câine.”

Neprețuită lecție de viață! Vei avea totul abia atunci când nu vei mai avea nimic. Vei căpăta însă înțelepciunea de a supraviețui, într-o lume guvernată de hazard și inechitate, în care omul e lup între oameni (homo homini lupus, spuneau anticii, și mare dreptate aveau!). Și încă ceva: între cei care luptă, izbândesc numai cei care luptă cu propriile arme, pentru că a lor este grația, adică Paradisul recâștigat. Idee pe care o înaintase și John Milton, în poemul său omonim (Paradise Regained):

“Yet he who reigns within himself, and rules

Passions, desires, and fears, is more a king.”

„Acela care va stăpâni  în interiorul său strunind cu mână sigură

Ale sale pasiuni, dorințe, temeri – acela este cu adevărat rege.” 

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Decalogul lui Ernest Bernea

Eseu despre trezire

Un om fără viitor e de plâns la 20 de ani. După ce a trecut de jumătatea vieții e de plâns dacă nu are trecut

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro