În iarna lui 1985, într-una din acele seri geroase în care soba trăgea ca o mocăniţă la deal, în bucătăria bunicilor mei avea să se ţeasă un plan. Pe pereţi, flăcările dansau, iar vocea bunicii mele aducea a magie. Acolo, la gura sobei, ea îi spunea bunicului că ar fi timpul să facă o fântână.
Toată tinereţea ei, bunica ridicase un deal abrupt cu o cobiliţă pe umeri şi cu două găleţi… de apă. Punea cu hotărâre piciorul în pământ, având grijă să ţină spatele drept şi, într-un echilibru teribil, aducea acasă apă pentru gătit, spălat şi adăpat animale. Ani de zile avea să înţeleagă de ce apa e pomană şi, mai ales, de ce oamenii fac fântâni.
În acea seară de iarnă aveam să aflu că un fântânar bătrân găsise izvorul în curtea noastră, cu o nuia „fermecată” de alun, o nuia asemenea unei praştii mai mari, pe care el o ţinuse cumva în dreptul inimii. Şi chiar lângă agudul cel mare din mijlocul curţii, nuiaua s-ar fi mişcat miraculos, semn că acolo, dedesubt, s-ar afla „izvor de apă curată”.
În primăvara aceluiaşi an, bunicii mei au tocmit doi fântânari şi au început săpăturile. Ţin minte cum noi, copiii, ne jucam în curte în timp ce bunica făcea oale de mâncare la soba mare de teracotă. Oamenii săpau, iar pământul îşi schimba încet, încet culoarea. Apoi coborau tot mai adânc, susţinuţi de corzi, în căutarea firicelului de apă. Aveau să-l găsească la 40 de metri adâncime, după zile întregi de muncă. Căram pământul cu căruţa şi tot cu căruţa aduceam ghizdurile de beton care sprijineau malurile. După o muncă istovitoare şi speranţe care păreau deşarte, în curtea copilăriei mele avea să apară fântâna mult visată, cu două găleţi şi roată mare. În zilele toride de vară, roata se învârtea cu o viteză năucitoare, aducând sus găleata cu apă, timp în care cealaltă se scufunda cu ecou.
Bunicul scotea apa domol, cu drag, convins fiind că apa de izvor e sănătate curată. Când eram la oraş la părinţii mei, obişnuia să îmi aducă bidoane de apă, pentru că nu putea concepe ca eu să beau „apa care curge din perete”. Iar în ’86, imediat după explozia de la Cernobâl, bunicul şi-a acoperit fântâna cu un capac mare de lemn şi toate „ţoalele” din zestrea bunicii pentru că aşa credea el că îşi protejeaza izvorul de unda radioactivă. Toată copilăria mea am învăţat că apa e pomană pentru bătrânii neputincioşi, pentru oamenii însetaţi, dar, mai ales, aveam să înţeleg că fiecare fântână e, de cele mai multe ori, o poveste a unei nevoi personale. Fie că erau în curţi sau pe dealuri, pierdute în câmp, cu roată şi lanţ sau doar cu o cumpănă, fântânile spuneau o poveste. Povestea unui izvor pe care cineva l-a descoperit şi l-a adus cumva la suprafaţă „întru bucuria şi îndestularea tuturor”.
Astăzi, obişnuiesc să caut cu privirea imaginile de odinioară doar pentru că vreau să le dau un alt sens. Şi înţeleg că, în definitiv, fiecare dintre noi are în adâncul fiinţei sale un izvor, un izvor despre care ştim că e acolo, dar nu avem întotdeauna curajul să „îi plecăm în căutare”. Pentru că, de cele mai multe ori, e o muncă titanică, o muncă ce presupune şi speranţe năruite, un travaliu istovitor către esenţa fiinţei noastre.
Şi se întâmplă, ca în mod miraculos, într-o zi de sete teribilă, să înţelegi că izvorul de apă curată ce este în tine te poate îndestula o viaţă întreagă, ba mai mult, poate îndestula şi alţi însetaţi. Şi în sclipirea aceea de curaj înţelegi că propria menire, destinul pentru care fiecare dintre noi a venit pe lume se numeşte, de fapt, izvorul vieţii.
Pe Roxana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Țara în care nu te poți compromite
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
