Isteria declanșată de cazul Iuliei Ionescu îmi dă senzația bizară că trăiesc într-o lume în care nimeni nu a fost adolescent. Parcă toți adulții de azi fie s-au născut direct maturi și plini de certitudini, fie și-au uitat complet vârsta ingrată a pubertății. Vârsta marilor întrebări și a marilor revolte, a elanurilor mistice și a crizelor contestatare, a entuziasmelor, a deznădejdilor și a secretelor.
Chiar nu mai țineți minte? La 15 ani, te simți neînțeles. Dragostea părinților ți se pare sufocantă, grija lor – tiranică. Vrei libertate, vrei absolut. Conformismul te scârbește, banalul te revoltă. Pendulezi între provocare și timiditate, între mutism și confidențe, sfâșiat de porniri contradictorii. Nu e de vină nimeni. E un proces firesc, uneori antipatic și nu lipsit de primejdii. Dacă vi-l mai amintiți, înțelegeți că în spatele cazului Iuliei nu e deloc musai să se ascundă groaznice drame de familie, cu atât mai puțin vreun complot al sutanelor. Să-l transformi într-un rechizitoriu împotriva Bisericii este de-a dreptul stupid.
Dintre toate pasiunile care pot împinge o adolescentă să fugă de acasă, cea pentru Hristos mi se pare cea mai puțin riscantă. El nu (mai) acceptă mirese minore. De altfel, chiar în cazul majorelor, este nevoie întâi de o lungă logodnă… Așa că Iulia a fost trimisă înapoi acasă, cu îndemnuri de supunere și ascultare față de părinți. Până la 18 ani, are tot timpul să descopere alte iubiri, alte vocații. Nimic nu ne îndreptățește să o etichetăm drept nebună sau spălată pe creier. După cum nimic nu ne îndreptățește să excludem sau să ridiculizăm ipoteza adevăratei chemări. O ipoteză destul de puțin probabilă, pe care numai timpul o va verifica.
În toată această poveste, singurul element scandalos și șocant mi se pare dezlănțuirea de fanatism pe care a provocat-o. Religios și antireligios, dar deopotrivă de agresiv. Habotnicii sunt la fel de insuportabili, fie că invocă învățătura creștină, fie că vorbesc despre libertatea de conștiință. A doua categorie e încă și mai paradoxală. Și profund ipocrită. Apărători înfocați ai dreptului la diversitate manifestă față de credințele altora un dispreț reducționist și clișeistic. Adică exact același tip de atitudine pe care o impută, de pildă, homofobilor.
Citiţi şi
De obicei, 1 decembrie e despre România
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
