Când mintea nu te mai lasă să trăiești.
Marți, 18 aprilie, jurnalista Iulia Marin, 32 de ani, a fost găsită fără suflare în apartamentul în care locuia cu chirie. Cauza morții nu este cunoscută încă, dar este cunoscut că Iulia s-a luptat în ultimii patru ani cu probleme de sănătate mintală.
Pe 10 aprilie, la 19:46, Iulia a postat pe FB, așa cum ne obișnuise, despre cum se simțea.
“Număr, uneori, pe degete zilele ”bune”. Zilele în care mă simt bine, lucrez bine, sunt bine. Pe site-urile pe care le citesc, forumuri cu privire la tot felul de pastile, oamenii scriu: “Nu renuntati, veți găsi antidepresivul potrivit”.
E greu și să nu renunți. Al cincilea – sau al șaselea? – antidepresiv în mai puțin de patru ani vine la pachet cu speranțe noi și, până acum, zero efecte adverse. Dar stau și ma întreb dacă nu cumva mă pregătesc pentru o nouă dezamăgire, vreun efect placebo, cine mai știe?
Stau și mă gândesc ce bizar e că viața mea toată depinde de câteva zeci de miligrame dintr-o substanța de care abia am auzit. Și, când zic că viața mea toată, nu e nicio exagerare.
Am ajuns în punctul în care îmi e rușine să mai vorbesc despre depresie sau să o invoc, în punctul în care nu mai înțeleg ce e în neregulă de nu mai pot funcționa. “Ca înainte”, îmi șoptește creierul meu. Sau măcar ca într-o zi oarecare, dintr-un trecut care se tot îndepărtează.
Am ajuns sa urăsc însuși termenul de “depresie”. Îl reneg adesea, mă mint singură, ascult muzică, fac orice ca să schimb această stare. Și ea nu se schimbă decât foarte rar.
“Nu renuntați, antidepresivul ăsta mi-a schimbat viața”, a scris cineva despre substanța pe care o iau acum, de câteva zile.
Aștept, aștept de patru ani să am din nou pasiune pentru ceva. Să nu simt greutate, orice aș face. O greutate atât de dificil de descris în cuvinte.
“Îți va plăcea pastila asta, ajută și la concentrare, e și pe anxietate”, mi-a spus medicul meu.
Îmi doresc să îmi placă. Să mă ”ajute”. Să mă trezesc zâmbind, ca “înainte”. Să pun puțină pasiune în ce fac, măcar puțină. Măcar din când în când, să nu mă mai ascund în spatele unei stări care nu vrea să plece.
Nu vrea, și pace.
“Nu renuntați, pastila asta mi-a redat plăcerea de a trăi”.
Citesc toate forumurile, în timpul meu liber, și vreau să le cred. Să cred că există din nou plăcere, fie și dintr-o pastilă.
Dar, la naiba cu toate astea, azi a fost o zi bună, placebo sau nu.”
Ce s-a mai întâmplat în ultima săptămână nu știm. Știm doar că pe 18 aprilie Iulia a plecat. A fost prea mult.
Pe mulți dintre cei care îi urmăreau evoluția și apreciau curajul de a scrie atât de direct despre parșivenia asta de boală i-a păcălit cu ultima frază. Avusese o zi bună. A fost o altă confesiune de manual, cu talentul ei de a povesti care a făcut tulburarea bipolară mai cunoscută decât ar putea-o face vreodată vreo campanie anemică inițiată de sistemul medical.
Iar la carte tocmai asta scrie:
„Când depresia unei persoane începe să se ridice, precum ceața, el sau ea se poate simți mai puțin deznădăjduit și neajutorat. Asta pare o îmbunătățire, dar când oamenii se simt mai puțin neputincioși, dar totuși se simt deprimați, se pot gândi la sinucidere ca la o cale de ieșire, în timp ce înainte erau prea imobilizați pentru a face un plan de sinucidere. Din acest motiv, o diminuare a simptomelor depresiei poate crește riscul de gânduri sau acțiuni suicidare. Acest risc este bine cunoscut de specialiștii în sănătate mintală și poate apărea indiferent de tipul de tratament pe care îl face un pacientul primește sau chiar dacă pacientul se simte mai puțin deprimat fără niciun tratament.”
Multă lume a scris despre moartea Iuliei, pentru că a fost iubită. Iată mesajul unei colege jurnaliste:
La cât de transparentă a fost Iulia sper ca moartea ei să nu fie în zadar. Sper ca deschiderea Iuliei să nu se încheie cu un necrolog pe o pagină de ziar.
De aseară de când am aflat mă tot gândesc cu rușine unde am fost noi și, mai ales, unde a fost sistemul? Știți voi, sistemul ăla medical care să-ți ofere suport, asistență. Sistemul despre care jurnalista Iulia scria.” – Diana Oncioiu, jurnalist la publicaţia Să fie lumină şi la Dela0.ro.
Și, mai jos, un fragment din ce au scris colegii ei de la ziarul Libertatea:
Iulia Marin s-a luptat în ultimii patru ani cu probleme de sanatate mintală, cu diagnostice severe, despre care a ales să vorbească deschis, inclusiv despre tulburarea bipolară. A scris constant despre bolile psihice pe pagina ei de Facebook, unde avea un alt dialog cu publicul ei, în afara celui de ziar, informativ. A scris despre sănătatea mintală și pe blogul său „În terapie”.
Nu s-a rușinat să recunoască dificultatea unei vieți tot timpul încercate. A ținut jurnale publice chiar și din zilele, săptămânile, în care a fost internată la spitalul de psihiatrie. Și-a învins teama de a fi judecată pentru că suferea și a continuat să scrie despre toate episoadele dificile prin care trecea.
A vorbit pentru cei care erau speriați să o facă, dar care s-au regăsit atât de mult în cuvintele Iuliei. A ridicat de foarte multe ori discuția despre stigmatizarea bolilor psihice și a avut curajul să-i spună lumii că ea se luptă pentru viață. Iulia a reușit, în ciuda acestor diagnostice psihice, să fie prezentă, să scrie, să facă investigații, să meargă mai departe, de fiecare dată, dorindu-și să trăiască.
***
Și încă ceva. Pe 10 octombrie 2022, am publicat o altă confesiune de manual scrisă de Ana Vlad:
Am 31 de ani și am depresie – o confesiune manual
Helpline DepreHUB: Pentru sprijin și prim ajutor psihologic, în caz de episoade depresive, anxietate sau atacuri de panică, puteți contacta hubul antidepresie, primul de acest fel din România, la numărul de telefon 037 445 6420 (apelabil gratuit la nivel național din orice rețea). Linia este deschisă non-stop.
Citiţi şi
Când știi că ai nevoie de o schimbare în viața ta
Antrenamente pentru creier. Te interesează?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
