Avem ceva în noi, o apetență festivă aproape demolatoare, un mod de a ne exprima exaltarea care, în realitate, nu are decât foarte puțin în comun cu trăirea culturală autentică.
Iar genul acesta de festivism colorat și zgomotos iese la iveală în anumite momente, mai ales pe 1 Decembrie și 15 Ianuarie. Retorica noastră festivă, ambiția noastră de a-l omagia pe Eminescu, se întemeiează pe un raport de inversă proporționalitate între decența momentului și zelul nostru de a-l sanctifica pe cel pe care, în realitate, este mai mult citat decât citit cu ingenua dorință de ne lăsa curtați de melancolia seducătoare a poeziilor sale.
Nu spun ca nu este frumos să-l omagiem pe Eminescu, ci doar faptul că omagiul autentic se manifestă mai curând printr-o apropiere firească, cordială și bucuroasă de acele multe poezii care exprimă atât de natural freamătul nostru sufletesc: cel al iubirii, al dorului, al revederii. Nimic din ce înseamnă pătimire umană nu i-a fost străin ca simțire lui Eminescu. În sensul acesta caut să înțeleg formula lui Constantin Noica atunci când vorbește „despre omul deplin al culturii românești”. Spunând asta nu înseamnă a face uz de un superlativ absolut care îl muzealizeză pe poet, îndepărtându-l de omenesc, ci înțelegând aria largă, profund umană, a trăirilor sale.
Eminescu poate fi citit și atunci când simți nevoia să respiri aerul oxigenat al limbii române, așadar, ca un exercițiu al firescului rostirii, poate fi citit în momentele noastre de îndrăgostire, dar mai cu seamă atunci când ni se face dor de frumos, de eleganță și nobilitate.
Faceți un mare serviciu sufletului vostru și femeii pe care o iubiți și recitați-i, fără emfază, fără urmă de teatralitate poezia: „Atât de fragedă”. Seara, când îi culcați pe copilași, recitați-le în calmul serii poezia „Somnoroase păsărele”, iar când vă este dor, nefiresc de dor, de o iubire trecută, dar dătătoare de sens, recitați în gând poezia: „La steaua”.
Nichita Stănescu, încercând să restaureze raportul firesc cu Eminescu, a scris un poem pe care ar trebi să-l citim în fiecare an de 15 Ianuarie, drept aducere aminte:
„Atâta să nu uitați:
că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.
Atâta să nu uitați
că el a băut cu gura lui, –
că avea piele
îmbrăcată în ștofă.
Atât să nu uitați, –
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină
Atât să uitați! Numai atât, –
că El a trăit,
înaintea noastră…
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitați!”
Suntem mai apropiați de Eminescu, nu aclamându-l zgomotos, nu scriind comentarii ermetice, ci respirând aerul firesc al poeziilor lui în momentele noastre de solitudine sau de iubire sau de dor!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
