Iubita mea,
Am depășit momentul de furie, de nervi… Sunt în starea de dezamăgire extremă. Asta după ce-am trecut prin poate cea mai urâtă dintre ele – pierderea încrederii. Ți-am mai spus, aveam cea mai mare încredere în tine dintre toate ființele care mă înconjoară. Văd oameni și oameni. Unii mai buni, unii mai răi. În tine aveam încredere aproape ca în mine.
Nu regret decât că nu pot da timpul înapoi încât să-mi fi schimbat comportamentul față de tine și față de noi, de relația asta, de familia asta care mi-a creat iluzia (e drept) a normalității.
Cele ce urmează a-ți scrie acum nu sunt dovadă de nebunie, de agitație sau de mai știu eu ce m-ai putea acuza. Nu! În aceste clipe, deși nu mă crezi, sunt liniștit. Am început să mă liniștesc în ceea ce ne privește.
Nu văd ce se mai poare face în secunda asta între noi doi. Ai făcut pașii pe care i-ai făcut, te-ai văzut și te-ai conversat pe ascuns cu una, chiar două persoane. Cel mai trist e că pe a doua persoană o știam bine, îmi era apropiată… Chipurile prieten… Nu mai contează nimic acum.
Mi-ai spus că aveai nevoie de „confort emoțional”. Și l-ai găsit lângă un bărbat însurat, cu care te-ai conversat și văzut (ori altele, nu am de unde ști) pe ascuns… Ai dat la schimb liniștea unei familii, cu două fetițe superbe, pe o relație pasageră, clandestină și cât se poate de imorală. Să ții minte că el nu-și va lăsa familia (chiar și soția, pe care nu pune prea mult preț oricum) pentru tine. Și dacă nu aveai fetițele, tot nu o părăsea pentru tine.
Mă doare, iubire… Ce-a fost în capul tău… habar nu am. În vechime, trocul sau schimbul se făcea cu produse similare. Tu ai ieșit în pierdere. Nu doar că nu-l vei avea acel „confort emoțional” cu el, dar m-ai pierdut și pe mine. Așa insensibil și cretin, și handicapat, și egoist și prost cum eram… dar eram lângă tine. Îmi pare rău că prea târziu am realizat că te-am pierdut! Poate puteam schimba ceva…
Asta era treaba cu „viețile paralele” pe care mi-ai aruncat-o în concediu… Trebuia să fii singură, să trimiți poze, să arăți unde și cu cine ești… Iar prostul stătea cu C. în cameră, să doarmă mititica, prostul stătea cu M. și C. la piscina de copii, că mami era pe plajă, făcea poze pentru iubi… Sau „inimă”, tot aia.
Tu, dacă erai om serios, căruia îi păsa de căsnicie și de familie măcar în ceasul al doisprezecelea, îi spuneai (de sâmbăta trecută, de pe 14 septembrie 2024) că e gata, că nu mai are sens să te caute, să îl cauți, că ai o familie de care să te ocupi. Îi blocai numărul și gata! Încet-încet reluam lucrurile între noi. Dura până îmi recâștigam încrederea în tine, dar luptam împreună. ÎMPREUNĂ!!!
Dar nu… Mie îmi spui – mai nou – că te controlez cu telefoanele, că te stresez cât te sun și cât te caut, dar timp de conversat cu el ai. Pe WC, dimineața după mă lăsai pe mine, după ce terminai serviciul (până ajungeai să ne iei din locul unde de întâlneam să mergem acasă), când aveai câteva minute libere. Nu, nu îți sunai soțul să vezi ce face, îl sunai pe el, îi căutai prezența, vocea… Asta e.
Deh, confortul emoțional pe care prostul de acasă nu-l mai poate oferi. Ține minte, iubirea mea, că ai alergat după iluzii, te-ai hrănit cu himere, ai devenit (sau ești pe aproape) un trofeu pentru o persoană care caută permanent relații extraconjugale. Fericirea nu e calea pe care ai apucat-o tu, crede-mă. Nu știu ce te-a lovit de nu mai ești deloc rațională… Efectiv ai luat-o razna, nu am explicații…
Nu pot decât că cred că te-ai îndrăgostit de el. Și asta de ceva timp, dacă nici azi, 23 septembrie 2024, nu te-ai putut rupe de o relație toxică cu el…
Ți-am cerut adevărul gol-goluț. Aș fi trecut peste el, în timp. Dar tu nu, căci încă simți ceva pentru el. Te-am auzit atunci când îi spuneai c-am înnebunit, că te ameninț, că fac și dreg, dar ce să îți fac eu ție… Așa e, nu am ce să îți fac. Și nici nu vreau să fiu părtaș la așa o nemernicie. Te-ai simțit jignită și ofensată când te-am pus să juri pe Biblie. El s-a jurat pe copiii lui. Rezultatul? Și astăzi vă căutați. E dovadă certă de iubire. Iar eu nu lupt cu o cauză pierdută. Ți-am spus că nu stau în calea fericirii tale!
Te iubesc și mă doare… dar nu mai pot, nu mai am putere. Cu minciuna nu vreau să mai lupt. Ți-am spus că o minciună mică duce la una mai mare și tot așa… Pentru relația asta clandestină și imorală, te-ai înconjurat de un eșafodaj de MINCIUNI…
Ți-am oferit șansa sincerității, în care mi-ai fi putut recunoaște toate enormitățile. Ai declinat-o, făcându-mă nebun…
Ți-am oferit șansa de a rupe orice relație de derapaj pe care ai fi putut-o avea. Ai declinat-o, căci nu te poți rupe de relația asta toxică cu el.
Ai avut mingea în terenul tău de mai multe ori săptămânile astea. Nu te-ai putut debarasa de relația nenorocită cu el, nici nu ai vrut. Din contră, mă scoteai nebun tot pe mine, deși… tu primeai mesaje în continuare, la care e clar că răspundeai. Deh, arde focul între voi… Sigur ați continuat să vă și sunați.
Mă doare, mă doare, mă doare c-ai dat cu piciorul. Asta e. Mă voi vindeca. Nu mai vreau să mai sufăr pentru tine.
Ești liberă să faci ce vrei, să te suni pe ascuns cu cine vrei, să îți scrii cu cel după care îți tânjește inimioara, să vă vedeți clandestin prin parcări etc. Dar reține că ești un trofeu, un capriciu al unui om care face asta de-o viață. Vei vedea asta, vei simți asta.
Din clipele astea, mingea nu mai e la tine.
Cu drag,
Al tău cel mai bun prieten
Guest post by Anonim
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am fost crescută de o mamă narcisistă și un tată complet absent emoțional
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
