Bărbații iubesc în atâtea feluri încât ne vine greu uneori să ieșim din labirintul emoțiilor, stărilor, atitudinilor pe care le manifestă, de cele mai multe ori instinctual. Cred că ei – majoritatea – nu sunt făcuți pentru sentimentalisme, preferând expresia și confruntarea directă în locul stilizărilor afective, potrivite mai degrabă sexului feminin, al cărui apanaj sunt sensibilitatea și un spirit creator mai profund și mai dinamic. Dar există și printre ei firi capabile să iubească la temperaturi ridicate și, ceea ce este cu adevărat impresionant, să exprime fățiș acest dar cu care viața i-a binecuvântat.
Dincolo de limita ei, posteritatea păstrează aceste confidențe, pentru că ele servesc celorlalți drept model, acolo unde dispar prejudecațile. Neagu Djuvara s-a stins, dar poveștile de dragoste pe care le-a trăit cu pasiune rămân să înfrunte trecerea timpului și să demonstreze că, într-o lume plină de relativități, iubirea poate fi un centru de stabilitate.
Sunt câteva interviuri în care scriitorul nostru aristocrat prin descendență și structură interioară vorbește cu o naturalețe impresionantă despre marile lui iubiri, câteva dintre ele regăsindu-se și în cartea aniversară apărută la editura Humanitas cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani – “444 de fragmente memorabile ale lui Neagu Djuvara”.
Întâlnirea cu Sofia F., din anii tinereții, emoționează prin statornicia sentimentelor care l-au însoțit întrega viață, chiar dacă destinul nu le-a hărăzit-o împreună.
„E dureroasă această răcire a sentimentelor. Eu, și acum, la bătrânețe, când am o simpatie pentru o femeie – că eu continui să fleurtez în scris – îmi compun scrisorile tot cu stiloul pe hârtie. Telefonul e nițel mai puțin nociv. Mă refer la convorbirile propriu-zise. Curte prin telefon se făcea și pe vremea mea, dar chestia asta cu SMS-urile… Ce poți să transmiți realmente? Situația asta e și o expresie a lenii de care suferă majoritatea tinerilor. Probabil ca ei nici nu pricep că să vezi scrisul adevărat al celeilalte persoane e cu totul altceva. Nici scrisorile bătute la mașină nu-mi plac. Ce-i aia o scrisoare de dragoste bătută la mașină? E rece și impersonală. Când scrii de mână e ca un sacrificiu de sine. Iar când primeai o scrisoare de la o femeie și-i simțeai parfumul impregnat în pagini… ce mare lucru! De pildă, eu cu Sofia – poloneza de care am fost îndrăgostit trei ani și despre care cred și acum, la bătrânețe, că ea a fost femeia care-mi fusese hărăzită mie, soția mea ideală pentru toată viața, vreo 3-4 ani ne-am scris regulat și, închipuiți-vă că am păstrat toate scrisorile, într-o fostă cutie de bomboane, legată împrejur cu panglică roșie!”, mărturisea Neagu Djuvara.
Mi-am imaginat, după cum îl cunoscusem din scrisul său, că una dintre ele ar fi sunat așa:
”Sofia,
Mă adresez ție în limba franceză, pentru că și astăzi, după mai mult de un secol de viață, cred că ea exprimă cel mai profund și mai melodios stările de spirit care s-au permanentizat în sufletul oamenilor de-a lungul vremii. Nu știu unde ești, dar te port încă în mine, chiar dacă au trecut mai bine de… câți ani, să tot fie mai bine de optzeci și ceva, în același loc din memoria mea afectivă care a păstrat neschimbată imaginea ta. Am început o carte, probabil că e ultima și mă rog la Dumnezeu să îmi dea putere să o termin la timp, pentru că simt că povestea aceasta trebuie să ajungă la tinerii care nu mai știu ce înseamnă iubirea, de aceea au bagatelizat-o și au transformat-o într-un loc comun, uzând prea des de cuvintele ei cele mai frumoase. Ea nu seamănă cu nimic din ceea ce am scris până acum și nici nu e un volum de memorii în sensul unanim acceptat al termenului. E o carte de istorie, dar, de data aceasta, de istorie a unui amor de o viață întreagă, și iată că n-a fost deloc scurtă.
M-am întrebat de multe ori, de unde persistența emoției reale pe care mi-o produce rememorarea întâlnirii noastre, care nici măcar n-a avut timp să se desăvârșească, cum de s-a strecurat intactă în sufletul meu și a rămas acolo, în ciuda tuturor aventurilor la care viața m-a făcut părtaș? Două războaie mondiale cu atâtea întâmplări pe viață și pe moarte și exilul, atâtea cărți pe care le-am scris, toate călătoriile mele, istoria lumii întreagă și filozofia ei, această schimbare a populațiilor prin care, din nefericire, trecem astăzi, când integritatea Europei e amenințață de valurile de păgâni, toate acestea n-au reușit să întrerupă cu nimic șirul atât de statornic al amintirii tale. Ultima dată ne-am văzut la Paris, în drumul tău neîntors spre Londra, când ai poposit, la invitația mamei (ce mult te prețuia buna mea mamă!), în micuțul nostru apartament, atunci mi-ai apărut atât de frumoasă și atât de tristă încât m-am cutremurat, și aș fi vrut să te strâng în brațe, să îți alung orice temere…
Cum le spuneam într-un interviu: Am avut o mamă excepțional de bună și de inteligentă, și de blândă, și de drăgăstoasă, așa încât, învelit, învăluit de dragostea asta maternă, n-am avut nicio durere, nicio dramă în familie. Știam de toate dramele: că fratele mamei înnebunise, că tata a murit, toate dramele astea le-am înregistrat, dar fără să-mi schimbe viața în mai trist. Pur și simplu eram fiul unei mame drăgăstoase și inteligente, deci copilăria mea a fost blândă, a fost dulce, nu a fost dramatică! Dar tu ai refuzat să stai, pentru că, așa înțeleaptă cum erai la numai 17 ani, ai intuit pericolul de a fi trăit cu doi bărbați în casă, mai ales că Răzvan, fratele meu mai mare, era tare iubitor de femei frumoase. A rămas însă dragostea mea, să te ocrotească oriunde ai umblat. N-am mai dat de urma ta, aveam multe să îți povestesc despre mine, despre lume, despre oamenii de care m-am înconjurat, despre Capitală și despre casa în care îmi petrec bătrânețea, despre regretul de a nu mai putea dansa și de a nu mă mai putea mișca liber prin casă… Am păstrat toate scrisorile tale, în schimb, adunate de-a lungul celor aproape patru ani de corespondență au făcut un teanc destul de mărișor și le păstrez într-o fostă cutie de bomboane, legată cu fundă roșie. Când mi-a fost mai greu, reciteam câteva rânduri și doar văzându-ți scrisul mă simțeam înfiorat. Știu că tu ai fost femeia care-mi fusese hărăzită mie, soţia mea ideală pentru toată viaţa, chiar dacă soarta n-a făcut să fim împreună decât vremelnic. În șirul marilor mele iubiri, nu foarte multe, ai rămas acolo, imediat după mama, care a fost marea dragoste a vieții mele și pe care am adorat-o fără limite, cu o perpetuă fascinație și un profund respect.
Împlinesc astăzi un an peste veacul în care te-am iubit și, de aici, dintr-un București toropit de căldura lui august, primește înfiorata clipă a amintirii unui tânăr încă îndrăgostit de minunea ființei tale, până în ultimul ceas. Acolo unde ești, să te gândești că nimic nu e imposibil, și cum despărțirea noastră nu a putut fi oprită de nimic, nici reîntâlnirea noastră într-o viață viitoare nu ar avea de ce să stea sub semnul incertitudinii…
Pe curând…”
Îmi imaginez că ar fi semnat-o cu emoție, acea stare sublimă pe care ți-o dă retrăirea perpetuă a unei povești de dragoste incapabilă să se stingă și cu atât mai răscolitoare, în ciuda trecerii anilor: “Ca să vezi că la 99 de ani îmi vin lacrimile-n ochi când mă gândesc la fata asta pe care-am iubit-o la 15 ani. Nu m-am mai întâlnit cu ea. Ne-am scris ani de zile. Ea nu putea să nu știe că e marea mea dragoste, asta trebuie să-o fi simțit. Pe vremea aceea nu vorbesc de amour cu grand A, ești prieten. Mai târziu zici: «Stai, dom’le, dar erai îndrăgostit». Nu poți să întrebi pe cineva care era îndrăgostit dacă era frumoasă. Nu contează! Pentru mine, ea este modelul dragostei, ca să spun așa: Sofica F. Delicatețea, finețea, noblețea acestei fete erau indescriptibile”, mărturisea Djuvara într-un interviu pentru life.ro.).
Ce a urmat? Căsătoria cu France, care a durat trei ani împreună și încă treizeci de ani separați.
Neagu Djuvara și France, soția sa
Cea care și-a trădat bărbatul plecat în misiune… „Nevastă-mea era superbă la 26-27 de ani și ea a căzut mai întâi pentru că niște guri rele i-au spus că eu știam, când am plecat, că nu mă pot întoarce. Deci a avut impresia că a fost trădată”.
“Era superbă la 26-27 de ani!”
Dar, cum mărturisește amuzat, “… șirul marilor iubiri nu se încheie cu nevastă-mea (râde), dovadă că pe Mia am iubit-o la șapte ani distanță, după căsătorie. E paradoxal că am avut vreo câteva mari iubiri, dar în același timp, în fiecare an am avut poftă de alta, ca să zic așa. E foarte greu de mărturisit acest lucru. Am fost un foarte norocos., am fost anti – Don Juan pentru că nu eram îndrăzneț cu femeile, așa că cele câteva succese pe care le-am avut au fost pentru că m-a vrut aia pe mine, nu eu pe ea.“
Despre Mia Prodan vorbește, mama celebrei Maria Prodan Bjørnson, una dintre cele mai mari scenografe ale lumii. Născută în 1917 la Cluj, Mia Prodan de Kinsbunn era fiica directorului Teatrului Național de la București și o intelectuală pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă. Vorbea mai multe limbi și studiase la celebra universitate Sorbonne, la Paris. Destinată unei cariere diplomatice, Mia era asistenta consulului român la Copenhaga în 1943, când România s-a aliat Germaniei naziste. Devenită refugiată, Mia va lucra la Delegația Regală Română din Suedia până în 1946 și nu se va putea întoarce în țară, care era între timp comunistă sub puterea sovietică.
Djuvara le-a cunoscut pe surorile Prodan prima oară în adolescență. Mia, “calmă, nobilă, puțin distantă, Elena, exuberantă și – se zice – cam rea de muscă“. Iată ce povestește despre reîntâlnirea lor.
„Am regăsit-o la puțin timp după sosirea mea accidentală la Stockholm a doua zi după 23 august ’44… Descopeream parcă o altă femeie, de o frumusețe și de o distincție nebănuite, însoțite de o inteligență subtilă, aproape stranie. M-am îndrăgostit nebunește… Ea s-a lăsat încet ademenită, apoi fierbinte, dar era, la 26 de ani, virgină, iar eu nu mă putem hotârî să-mi trădez soția rămasă în țară sub ocupație. (…) Am iubit-o la şapte ani distanţă după căsătorie. (…) Și au trecut astfel săptămânile, poate chiar două luni de pasionate îmbrățișări și frământări, până s-a întâmplat inevitabilul: a furat-o altul, mai nebun, mai hotărât, un tânăr pictor danez… Era chiar nebun: pe când îi făcuse Miei curte la Copenhaga, fără succes, într-o seară, când s-a întors ea de la birou, și-a găsit mobilele odăii aruncate pe geam în stradă! Ăsta-i genul de tipi care cuceresc femeile delicate… N-am avut în toată viața mea un sentiment mai aprig de durere și disperare ca în acele săptămâni de cumplită gelozie după aflarea nefericirii mele”. (fragmente din cartea “Amintiri și povești mai deocheate”)
Trei fețe ale iubirii, un singur suflet în căutarea formei perfecte, a unui ideal care pare mai degrabă o fata morgana decât o țintă vie, posibil de atins. Dincolo de poveste, sensurile profunde ale unei existențe nobile, dedicate celor care își doresc să devină înțelepți nu doar prin opera unui scriitor, ci și prin exemplul propriei vieți.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Dragostea, puterea, Chaplin și timpul trecut al marilor visători
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
