Un om îndragostit de viaţă, de femei, de gândul bun al prieteniei. Un reportaj – document cu adevăruri fruste. Brâncuşi nu este un afiş de propagandă, ci un om căruia nimic din ce este omenesc nu i-a fost străin, aşa cum a fost şi a rămas în memoria colectivă a gorjenilor săi. Iar Hobiţa a însemnat “acasă” pentru spiritului brâncuşian, în orice timp şi anotimp, începutul şi sfârşitul, alfa şi omega oricărei încercări de înțelegere a artei încifrate măiastru al celui născut prea devreme pentru puterea de receptare a contemporanilor săi şi prea târziu pentru vremea marilor patriarhi.
Acasă, la Hobiţa
Muica lui Brâncuşi, Maria a lui Nicolae Radu din Peştisanii Gorjului, satul Hobiţa, a visat că ursitoarele i-au menit pruncului Constantin că va fi preot, dar n-a apucat să-şi vadă feciorul la casa lui, înconjurat de copii, aşa cum îi era dat ţăranului român. Și nici feciorul n-a ajuns preot. A fost, în schimb, marele pontif al artei moderne. Casă gorjenească a avut în inima Parisului, iar “preotesele” sale s-au numit: Mademoiselle Pogany, Elaine Feyre, Principesa X, Nouche de Gramont, ca să numesc doar câteva dintre ele. Nu a avut copii sau ar fi avut totuși un băiat, dar pe care nu l-a recunoscut, refuzând cu obstinaţie să se căsătorească pentru a-şi pastra deplina libertate de creaţie. A avut, însă, fii spirituali, care i-au dus în cele patru vânturi zestrea artistică şi spirituală. Aşa cum mărturisea, în anii înţeleptei senectuţi: “Nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile și fântânile ei care au însemnat pentru mine adevarata Academie de Belle Arte.”
Un “prince – paysan”
Demonul sau poate îngerul căzut al creaţiei, l-a zgândarit de mic. Cu riscul de a-şi atrage blestemele părinteşti, şi-a vândut partea sa de pamânt pentru a continua studiile la Facultatea de Belle Arte din Bucureşti, după absolvirea Şcolii de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a se întreţine în urbea Băniei a fost băiat de prăvalie la restaurantul “Spirtaru”. Experienţa i-a prins bine la Paris, unde a spălat o vreme vase, inventând un sistem propriu de clătire. A adus cu el din Gorj cultul prieteniei simple, fără temenele de prisos, sinceră ca gâlgâitul Jiului în defileu. Au răspuns sentimentului frust Matisse, Apollinaire şi ucenicul vrăjitor Amedeo Modigliani, cel care a continuat în stil propriu creaţia brâncuşiană și care îi spunea maestrului său: “Nu pot să termin portretul tău. Nu pot să te fixez şi să te definesc. Eşti viclean ca o vulpe, dar inima o ai bună, de ţăran. Te văd ca posteşti zile întregi, dar cum să te pictez ca pe un sfânt, când îţi licăresc ochii ca la drac, când aduc curve la tine în atelier?! Eşti mai de nepătruns decât coloana infinitului tău!”
Parizienii nu s-au sfiit să-l introducă în lumea bună a boemei şi aristocraţiei timpului. Îl prezentau, la baluri şi recepţii, drept “un prince-paysan”, adică… prinţul ţăran. Ca orice prinţ, a avut castelul său de forma unui bordei gorjenesc, în atelierul să înviind un colţ de Hobiţă. Nu lipseau ceaunul de tuci în care îşi făcea mămăliga, laviţa, covoarele olteneşti. A vrut să sape şi o fântână cu cumpănă, dar în locul cu pricina apa era la prea mare adâncime. Astfel înjghebat, “castelul” era destul de bun pentru prieteni, dar nu şi pentru femeile pe care le-a iubit. Lor, patriarhul le dăruia o experienţă etnografică fascinantă, pecete a dragostei sale, ce-i drept nestatornice, acasă la Hobiţa.
Hobiţa marilor iubiri
Mai ales o irlandeză şcolită la Oxford a avut Brâncuşi mai aproape de baierele inimii sale. Se numea Elaine Feyre. Când a adus-o la Hobiţa, fata număra spre douazeci de primăveri, iar patriarhul, peste cincizeci de toamne. A intrat în curtea casei cu iubita în braţe, ocrotind-o ca pe un odor. A îmbrăcat-o în straie gorjeneşti şi a pus-o să umble,cu picioarele goale în țărână. Gura satului a început să macine ca o meliţă. Patriarhul s-a răstit, supărat: “Ia, mai tăceţi, cotoroanţelor! În zăvelci şi cu picioarele goale îi verific eu adevărata ei frumuseţe. Să va purtaţi bine cu fata, că ne vorbeşte de rău în satul ăla mare, de-i zice Paris şi vă ia mama dracului!”
I-a facut pâine în ţest şi berbecuţ haiducesc la groapa cu jar. A învăţat-o să potrivească mujdeiul pentru a nu strica gustul puiului la ceaun de tuci. Au băut ţuica din degetare de lut şi au supus răcoarea serii cu un foc de coceni. Când tânara irlandeză a început să ducă dorul civilizaţiei, bătrânul meşter a desfăcut o harta a Europei pe prispă şi a pus-o să arunce cu acul de păr. Au plecat spre Corsica. Acolo se înfipsese acul …
Adoraţia “bocitoarei” Maria Tănase
“Maria a cântecului” s-a îndrăgostit pătimaş de Brâncuşi la Expoziţia Universală de la Paris, în 1938. Atât de pătimaş, încât a dispărut două zile şi două nopţi în atelierul Patriarhului, spre disperarea profesorului Dimitrie Gusti, organizatorul expoziţiei. Îndrăgostită nebuneşte fiind, Maria a uitat de obligaţiile contractuale lipsind de la concertul pentru care venise la Paris…
Din păcate s-au brodit a fi două pietre tari. Brâncuşi i-a reproşat bocitul şi cântatul prin cârciumi. Ar fi vrut să o pregătească pentru operă… S-au despărţit după ce au ars, iar ea l-a venerat în tăcere şi a dorit să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii la Târgu-Jiu pentru a putea săruta măcar spiritul celui care a respins-o cu răceala: “Maria Tanase, asta, este o bocitoare, bre, nu mă interesează.” Nu i-a fost dat…
La Hobiţa a ajuns doar ca turistă, nepoftită de El. A umblat, în schimb, cu picioarele goale în ţărână şi a cântat, sfâşietor : “Lung e drumul Gorjului / Dar mai lung al dorului.” Povestea de dragoste dintre Patriarhul Pietrelor şi Maria a Cântecului este atât de frumoasă, atât de tristă în arderea ei încât merită spusă în litere iubite separat. Iată de ce, episodul despre iubirile lui Brâncuşi se termină cu … va urma !
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
