S-au despărţit şi fiecare şi-a văzut de drumul său. Ea s-a măritat repede şi a făcut şi doi copii, fată şi băiat, exact cum visau ei să aibă. El, în schimb, şi-a căutat alinarea în nenumărate braţe, fără să se mai implice în vreo relaţie. Deşi era conştient că greşise, ca să-şi sufoce suferinţa, socotea că ea este ticăloasa, căci ea îl părăsise. Şi, ca dovadă, se şi măritase atât de repede.
Nemaipomenită dovadă! În realitate, gândul ei era, în permanenţă la relaţia lor. Cea de dinainte ca el să înceapă să se comporte rece, indiferent şi, uneori, chiar agresiv. Mai ales dimineţile, când ritualul pregătirii cafelei o purta, împotriva voinţei sale, în alte dimineţi, de mult trecute, când micul dejun consta din dragoste şi cafea. Multă cafea, ademenitoare, pregătită atât de rapid de aparatul lor, cafea delicioasă menită să șteargă urmele nopţilor pasionale lăsate pe chipurile lor… Și cum să nu-și amintească, dacă asta a și vrut: când și-a cumpărat espressor, a fost aceeași marcă…
Auzea apoi copiii chicotind, şi-şi alunga aceste gânduri cu mâna, ca şi când ar fi fost insecte care, speriate de mişcările ei necontrolate, s-ar fi lăsat alungate definitv. Însă gândurile-i nu erau insecte şi nici nu se speriau, aşa că reveneau când se aştepta mai puţin. Ea însă susţinea că îşi iubeşte soţul, chiar dacă trăia suspendată între realitate şi amintiri.
De cealaltă parte a lumii, acolo unde el se refugiase în ultimii ani, singur, deşi înconjurat de tot mai multe femei, aroma de cafea matinală avea acelaşi dar – de-al purta înapoi în timp şi spaţiu, în trecutul lor comun. Atunci când el încă mai ştia ce înseamnă să iubeşti şi să primeşti iubire. Să fii împlinit şi să ai tot ce-ţi doreşti, aşa cum aveau ei, împreună…
Nu şi-ar fi imaginat niciodată însă că iubirea unei femei, a unei femei anume, va fi cea care îi va condiţiona toată viaţa. Atunci când erau împreună îl susţinea prin prezenţă, iar acum, după 15 ani de la despărţire, flacăra renunţa să moară, obligându-l să trăiască într-un prezent altfel plin, dar inutil odată ce sufletul îi era în trecut. Şi atunci se hotărî. Trebuia s-o revadă. Spera să o găsească schimbată, urâţită de sarcini, îmbătrânită, astfel încât să-şi stingă pe veci patima şi să poată, în sfârşit, trece mai departe.
Era o zi de primăvară mohorâtă. Aflase unde lucra, o urmărise câteva zile de la distanță și azi avea să-i iasă „întâmplător” în cale la ora la care mergea să mănânce în pauza de prânz. Era singură, ca de obicei, și el făcu în așa fel încât să se intersecteze pe trecerea de pietoni. Privirea ei stinsă se aprinse violent la vederea lui. Se opriră amândoi, în mijlocul străzii, loviţi de pietonii care treceau grăbiţi din ambele sensuri. Erau prea multe de spus şi prea puţin timp. Era prea multă iubire pierdută, erau prea multe de recuperat şi, iarăși, prea puţin timp. El o salută zâmbind cu ciudă. Da, era schimbată, dar nu aşa cum sperase, prin urmare nu simți vreo ușurare. Inima și-o simțea, toată, gata să-l sufoce.
Şi el era schimbat. Se maturizare frumos, iar ea înregistra pe retina aprinsă, ca o cameră pusă pe foc automat, trăsăturile atât de cunoscute, atât de iubite, atât de urâte. Dar nu-i răspunse la salut şi îşi continuă drumul fără să șovăie. Doar clipise o dată, ca pentru a închide sub pleoape ultima imagine. El se întoarse din drumul înscenat, o apucă de mână, o rugă să se oprească, să-i vorbească, să-i dea câteva minute la o cafea… Ea tresări și în ochi i se porni un joc amețitor de luminițe.
În momentul acela unic de cumpănă şi adâncă tulburare, îi sună telefonul. Îl scoase mecanic din geantă, văzu numele soţului şi după câteva secunde lungi îi dădu drumul la loc fără să răspundă. În timp ce degetele mâinii celeilalte îşi căutară drumul înapoi, în timp, către mâna care le cuprinsese, febrilă, mai devreme. “Să mergem la cafea…”
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
