“Nu m-am îndrăgostit de ea. Am iubit-o din prima clipă. Este eul meu feminin. Jumătatea mea. Mai bună.”
Mi-a spus cu ochii în lacrimi un om drag, care a tocmai a cerut-o în căsătorie pe femeia pentru care s-a rugat ani de zile.
A cunoscut-o cam acum trei săptămâni. Ea a zis “Da”, fără să ezite. Simțise și ea același lucru, dar a zâmbit și a tăcut, păstrând taină acelui “altceva, e altceva” pe care l-a simțit inimă ei când el a intrat în cameră.
Da, se poate.
Da, există astfel de povești de iubire la prima vedere, la prima auzire, la prima îmbrățișare. Și de obicei sunt cele care durează cel mai mult și sunt cele mai frumoase.
Unul dintre cuplurile mele preferate se mândrește cu mai mult de zece ani împreună, petrecuți fără să stea departe unul de altul mai mult de trei zile. Deși sunt aproape douăzeci de ani diferență între ei, după atâta timp, ea încă se uită în jur și nu poate găsi pe nimeni care să o atragă mai mult decât el. Deși până să o cunoască a fost un cuceritor renumit, și astăzi, când ea intră într-o încăpere și el o privește de la distanță, simte la fel că atunci în prima zi când a văzut-o și inimă i-a șoptit “E ea!” Și nimic nu a mai contat. Au fost împreună de-abia după câțiva ani, dar viață lui s-a împărțit în “înainte” și “după” ea.
Săptămâna trecută vorbeam cu un bărbat care își sorbea din priviri iubită mărturisindu-mi că n-a știut ce înseamnă iubirea până la 45 de ani, când a cunoscut-o. A costat mult povestea lor de iubire, însă au plătit fără să ezite prețul, pentru că de atunci, de la prima lor întâlnire, pur și simplu nu mai pot concepe viață unul fără altul.
La astfel de cupluri nu vezi gelozii, nesiguranțe, bănuieli sau măști. Fiecare din ei strălucește, fiind variantă cea mai bună a lui însuși – pentru că celălalt scoate doar ce-i mai bun din el/ea. Se simt bine în pielea lor și se simt bine împreună. Fără a face vreun efort. Sunt cât se poate de autentici, cu tot cu defecte și cu tot cu calități, se acceptă unul pe altul și fiecare din el pe el însuși, cu tot cu defectele alea pe care înainte nu mai știau cum să le ascundă de ochii omenirii. Când stau separați îi vezi după ceva vreme că parcă nu au aer, nu mai au stare și încep să se ofilească. Nu mai strălucesc, nu mai au vlagă, pălesc. Celălalt e prea departe.
Vedem astfel de povești de iubire și ne spunem că sunt excepții. Însă eu am o bănuială… Că de fapt așa e normal, celelalte povești, banale, urâte, pline de minciuni, trădări, schelete bine dosite prin dulap, certuri, înșelări sau pur și simplu o plictiseală cruntă, sunt abateri de la firesc.
Și nu sunt eu în măsură să dau sfaturi, ci doar constat. Și nu scriu ce scriu pentru că am vreun răspuns, ci pentru că am multe întrebări. Și nu mă recomandă să îmi dau cu părerea decât faptul că, probabil, am făcut cam toate greșelile posibile în iubire. Și dacă în toată diligența mea în a bifa toate nefăcutele mi-a scăpat vreuna, în mod sigur în miile de povești ce s-au derulat în viețile celor din jurul meu cineva a făcut-o și pe aia, aia la care nimeni nu s-ar fi gândit. Și dacă mai știu ceva, mai știu, Slavă Domnului, ce înseamnă să fii iubită, în toate modurile posibile – de la iubirea aceea de taină – de la taină cea mai tâmpă până la taină cea mai frumoasă – până la iubirea manifestată zgomotos, în văzul tuturor, chiar exhibiționist. De la iubirea nebună lipsită însă de vreo responsabilitate până la o statornicie în iubirea aia responsabilă, așezată, cuminte, sănătoasă, care depășește orice limită a răbdării la care m-aș fi așteptat… Așa că despre greșeli și despre cum și cât de mult poți fi iubit, știu. În rest, nu știu nimic.
Însă asta e suficient că să nu tac când aud că povești din astea există doar în filme. Replici rostite de obicei cu cea mai mare convingere de cei care se complac în povești căldicele, confortabile, pline de libertăți și de măști. E suficient să nu tac când văd femei care tot așteaptă să fie iubite și se complac în tot felul de povești care nu fac decât să le înjosească, să le întineze, una după alta, din ce în ce mai tare. În timp ce sufletul lor pereche plânge pe undeva după ele…
Sau atâtea femei așteaptă și se lasă testate și folosite și încercate și râs-încercate de parcă unui bărbat i-ar trebui un milion de ani să-și dea seamă că ea este mama copiilor lui. Că doar pe ea poate să o vadă legănându-i pruncii și cântându-le vreun cântec vechi de leagăn sau recitându-le cine știe ce poezie veche sau ducându-i la altar să îi împărtășească sau făcând lecțiile cu ei.
Nu știu multe, dar am văzut suficient cât să nu tac când văd atâtea povești care mor din lipsă de curaj sau din mii de scuze sau din prea multe păcate și pătimi și obișnuințe confortabile ce ne-au legat…
Ne plac tuturor poveștile astea frumoase. Dar știm că vin cu un preț? Cu un preț de curăție, pe care te străduiești să ți-o păstrezi până când întâlnești omul viselor tale. Altfel… Dacă tot cazi dintr-o poveste în alta, ajungi să îl întâlnești cândva, într-o bună zi, dar să ai privirea goală și obosită, flacără din piept să îți fie stinsă, trupul, lipsit de vlagă, sufletul, întinat și privirea atât de murdară încât poate că nici măcar nu ai să îl recunoști. Și dacă îl vei recunoaște, vei avea brațele golite de cât te-ai risipit prin lume. Nu vei avea ce să-i oferi. Sau îți vor fi legate în cine știe ce lanțuri grele cu care te-ai lăsat legat, pentru că îți era mai comod, mai confortabil, mai plăcut să stai cu cineva chiar dacă simțeai că nu e cine trebuie, decât să te chinui singur și să te păstrezi curat pentru visul tău. Curăția doare când alții se plimbă de mână în fața ta iar tu ești singur mereu. Curăția doare când plângi noaptea și de sărbători și nu e nimeni lângă tine să îți mângâie rănile. Curăția asta doare când toți se mulțumesc cu relații, chiar dacă și tu și ei știu că nu e ce trebuie, doar tu te încăpățânezi să o aștepți, curat, pe ea…. Dar și când vine… Și te găsește curat…
Pe când altfel, când în sfârșit apare răspunsul atâtor rugăciuni ale inimii tale, că le-ai rostit conștient sau nu… și inimă ta simte din prima clipă, dar ce păcat că viață ta și trupul tău și mintea ta și toată structură asta socială ce ai devenit nu îl poate urma… Căci, tot aruncându-te în iubiri, ai ajuns o masca umblătoare, ce se caută pe sine în mii de oglinzi, fără să se găsească nicăieri, care își caută confirmări în sute de locuri fără ca vreuna să o împlinească, își caută bucuria pe zeci de căi, fără că vreuna să o ducă acasă. Răspunsul rugăciunilor tale a venit, dar a găsit o mască fără de viață, fără de vlagă , fără de strălucire și parcă fără de suflet.
Pentru că poate un singur suflet te poate face să strălucești, cu un singur suflet te poți simți acasă, un singur suflet a venit pe lumea asta să te ajute să fii cea mai bună variantă a ta, cu un singur suflet ai putea face istorie în loc să te cauți golit de viață arzând la foc mic, aprinzând vâlvătăi ieftine de frunze și paie și în loc să dormi mai mereu cu mai multe persoane în pat, căci mintea îți e, mai mereu, la altcineva…
Poate că un singur suflet, jumătatea sufletului tău, te așteaptă și plânge chiar acum în lume de dorul tău undeva iar tu stai să încălzești la nesfârșit aceeași ciorbă, mai gustând câte o chiftea pe unde apuci, fără să te saturi vreodată. Sau stai să aștepți pe cine știe cine, care nu merită, și nu te merită, dar tu, orbit fiind de patimi și de păcat, nu realizezi …
Poate că un singur suflet a venit pe lume să fiți împreună un întreg și asta numai împreună cu Dumnezeu în ecuație.
Întrebarea este – când a venit te-a mai găsit acasă?
Privirea nu îți era prea murdară de atâtea căutări, prea golită de suflet ca să îl mai vezi? Prea întinată că să îi vezi lumina? L-ai mai recunoscut?
Dacă l-ai recunoscut, nu erai deja prea temător să îl mai cuprinzi, prea slăbit de păcate să te duci înspre el, prea legat să mai poți face pasul către el, prea murdar să îl mai poți îmbrățișa, prea golit de ține însuți că îmbrățișarea să îi mai poată transmite ceva, prea murdar și întinat să îl mai poți convinge că ești tu, prea sleit de putere să îi spui cât de dor ți-a fost de el, prea obosit să îi spui cât l-ai căutat pe toate drumurile lumii, prea pierdut și prea rătăcit și prea spart în mii de bucăți să mai știi, chiar tu însuți, cine ești?
Poveștile frumoase, ca povestea acestui inel – și nu sunt nici puține, nici imposibile cum spun căldiceii și jumătățile de măsură – ne arată totuși că prețul curăției merită să fie plătit, oricât de greu ar părea uneori. Că tot curajul de a nu acceptă compromisul sub orice formă, oricât de atrăgatoare, ar veni el, va fi recompensat cândva. Că nimic nu e mai trist decât să dormi cu cineva și în mai mult de jumătate din timp să te gândești la altcineva, decât să apară cândva omul visat și tu să nu mai ai putință și curajul de a-l urmă… Sau mai grav, să nu te mai ai pe tine însuți.
Poveștile ca cea a acestui inel ne reamintesc că odată ce am ales un drum avem datoria, față de noi și față de celălalt pe care l-am ales responsabil și asumat, nu doar din comoditate, să rămânem doar pe el și să nu ne mai căutăm în alți ochi, în alte inimi, smintind tot ce e în jurul nostru, risipindu-ne pe noi și sufletul de lângă pe căi ce distrug întotdeauna mai multe vieți… Sau să rămânem singuri și curați până când Dumnezeu va găsi de cuviință să ne răsplătească într-un fel sau altul jertfa…
Poveștile că cea a acestui inel ne reamintesc, mai ales, să Îl luăm pe Dumnezeu în ecuație…
Dacă mai mulți oameni ar avea curajul de a-și asuma o mare iubire, poate că lumea asta nu ar fi atât de plină de măști umblătoare, cu mâini reci, fără de viață, cu îmbrățișări lipsite de vreo căldură, cu ochi lipsiți de scântei, cu suflete întinate de păcate, cu oameni superficiali, ușori și complexați, care nu caută decât confirmări fără să îl mai vadă pe cel din față lor, cu oameni care nu strălucesc, nu sunt autentici, nu sunt bucuroși, nu sunt nici un sfert din cine ar putea fi, se târăsc în loc să zboare, cerșesc în loc să dăruiască, se milogesc în loc să ofere, împrăștie întuneric și sminteală în loc să lumineze, mint, fură și înșală în loc să își trăiască Adevărul, vorbesc, dar nu cuvântă, trăiesc dar nu sunt vii și, cel mai grav, parcă nu e nimeni acasă în privirile lor…
Poate că lumea ar fi altfel dacă toți am înțelege că marile iubiri nu sunt excepții… dar că vin cu un preț.
Poate că lumea ar fi altfel dacă L-am luă mereu pe Dumnezeu în ecuație…
Maica Domnului să fie mereu în inimile voastre, făcând din ele una, ca în dimineață aceea sfântă de Bunavestire. Vă mulțumim, copii curați și frumoși, pentru povestea acestui inel!
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
