Am trăit mult, destul de mult pe pământul acesta, şi încă nu am aflat cu exactitate ce este iubirea. Văd atât de multe variante şi explicaţii în jurul meu şi niciuna nu îmi aparţine. Oamenii sunt atât de convinşi de ceea ce au – sau de ce ceea nu au, până la urmă – încât până şi încercările de a face lumină deasupra şi înăuntrul subiectului se soldează cu înstrăinări categorice.
O fi iubirea strategie? O fi, că prea o zicem uneori cu foc. Vă sunt familiare, presupun, schimburile de replici cu sfătuitorul apropiat: „Nu îi răspunde la telefon din prima. O să creadă că eşti moartă după el!” La naiba cu mine, credeam că, măcar la început, asta ar trebui să se întâmple, să fii mort după celălalt. Eu cu amorurile astea strategice nu am fost cea mai bună prietenă, deşi recunosc că uneori două-trei manevre de fiţe au făcut adevărate minuni. Dar în general mi s-a părut că pierd vremea. Să-l ţin în şah pe prinţ, în loc să mă văd cu el? Să aplic „frustrarea măreşte plăcerea” în loc de „întâlneşte-te direct cu plăcerea”? Păi, de ce să fac asta?
Specialistele spun că aşa îi prinzi mai ales pe aceia pe care vrei să ţi-i faci soţi. Eu cred că a juca tactic îţi răpeşte uneori toată bucuria. Îţi construieşti o strategie, o poveste mincinoasă, care, până la sfârşit, îţi suge toată energia şi te face să te iroseşti la nivel creativ şi emoţional chiar înainte de a începe relaţia propriu-zisă.
Şi mai sunt altele care spun că iubirea autentică începe după căsătorie. Că pacea, înţelegerea, prietenia, duioşia, banii la comun, şosetele aruncate prin colţuri, cearta pe telecomandă, soacrele nesuferite, infidelităţile ascunse sau nu, certurile, dependenţa, toate acestea înseamnă iubire. Că iubirea e un test care cere rezistenţă, răbdare şi înţelepciune.
Ceea ce, probabil, este corect, dar până când? Până când e iubire şi de unde începe conformismul şi dezolarea? De ce trebuie să fie „până când moartea ne va despărţi?” De ce nu trăim cu ideea, muuuult mai apropiată de realitate, „până ce alt bărbat/altă femeie ne va despărţi”? Oare nu s-a constatat, statistic, de-a lungul zbuciumatei istorii a cuplurilor, că asta se întâmplă mai frecvent? În continuare nu mă pot decât mira în faţa acestor orbiri şi îi admir, într-o măsură mică, pe naivii haioşi care mai cred în aşa ceva.
Eu nu pot să iubesc nici strategic, nici dependent. Nu pot nici să mă înfrânez, nici să promit. Nu cred în tertium non datur şi asta mă salvează de la multe. Bune şi rele. Când iubesc, vreau să iubesc. Şi gata. Când o fi să pierd iubirea, o voi pierde, în ciuda tacticilor de război pacifist şi în ciuda căsniciilor în faţa lui Dumnezeu şi a prietenilor.
Mă bucur că nu am aflat încă exact care este iubirea, pentru că încă mai aştept răspunsurile mele. Le aştept căutându-le cu frenezie şi curiozitate şi râs mult.
Nu ştiu multe şi mă bucur că e aşa. Deocamdată e soare.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
