Sunt eu. Un licăr de iubire, un strop de bucurie, un gust amărui după fiecare necaz. Mă scurg încet, deși nu aș vrea. Și sufăr. Sufăr cumplit. Nu sunt trăită de-ajuns. Nu sunt trăită cum trebuie. Uneori sunt trăită pe jumătate. Trist. Primesc jumătăți de măsură. De fapt, mint. Primesc doar câte-un sfert. Firmituri.
Sunt atât de flămândă! Mi-e foame de iubire, de atenție, de-o mângâiere. Mă simt neputincioasă. Aș vrea s-ajut oamenii să vadă, mai bine zis, să înțeleagă că… A fi Fericit pe Planeta Albastră înseamnă a Trăi… A mă Trăi…
Știu, înțeleg. Sunt greu de trăit. Uneori par chiar fără sens. Nu degeaba își pun oamenii întrebarea: Ce rost mai are viața când nu sunt bani, nu-i sănătate, nu-i nimic de mâncare?
Da, par un lucru banal. O răsuflare grea de dincolo de mască. Asta am ajuns. Ce ironie! Atât și nimic mai mult. Mă simt lipsită de valoare. Mă simt precum un pian uitat într-un colț, pe care nimeni nu-l mai atinge, pe care îl mângâie doar praful. Dacă l-ar șterge cineva de praf, i-ar îngriji fiecare clapă bolnavă, glasul său minunat s-ar auzi din nou…
Și eu vreau să mi se facă glasul auzit. Vreau pur și simplu să fiu trăită. Știu că se poate. Nu cer mult. Și ofer în schimb Fericirea cea Mare. Oare de ce le este atât de greu oamenilor să-și dea seama de ceea ce le ofer? Oare există un lucru mai important decât faptul că trăiești?
***
Iarna își purta pe umerii reci clipele. Kristin închise cartea Mesaj de la viață, fixându-l cu privirea pe Konrad care stătea întins în pat și se uita la copacii costumați în alb.
– Înțelegi acum că tot ceea ce contează este să trăiești? Că restul sunt doar fleacuri? Vei fi fericit pe Planeta Albastră fiindcă trăiești. O secundă în plus, o oră, o zi… poate mai mult. Vom fi fericiți pentru tot ce vom primi. Și vom iubi. Ne vom iubi.
Konrad nu zise nimic. Nu avea puterea să o contrazică. Știa că avea dreptate. Indiferent de situație, de boala nemiloasă care îl țintuise la pat, de plămânii care, pe măsură ce trecea timpul, cedau tot mai mult, trebuia să fie fericit că trăia și că se putea bucura de un nou răsărit de soare și de iubirea lui Kristin. Cu toate acestea, simțea că nu mai poate. Dacă cândva sufletul său își găsise liniștea alături de sufletul ei, acum știa că sufletul său își va găsi liniștea nu pe tărâmul profan, ci pe cel sacru. Acolo spera să devină stea și să se aprindă în fiecare seară pentru a-i lumina ei pașii…
Era atât de frumoasă! Îi iubise din prima clipă chipul gingaș și ochii albaștri care exprimau bunătate și blândețe. Acum, acești ochi priveau pe fereastră. Admirau Parisul mângâiat de fulgii albi de nea. Știa ce gândește. O cunoștea atât de bine!
În camera mică nu se auzea decât aparatul care îl ajuta să respire. Kristin îl ura. I se părea ucigător zgomotul său. Ura lenjeria albastră cu stele de pe patul său. Era lenjeria sa preferată. Îi spusese în nenumărate rânduri că îl liniștea. Ura să-l vadă întins în pat, disperat. Ura să vadă cum renunță zi de zi la luptă, fiindcă știa cât de mult iubea viața.
Ura oamenii care tratau viața cu dispreț. Ura spiritul lor mercantil. Ura tot. Ura avea gust de pelin, un gust care ajunsese să-i placă. Devenise dependentă de ură, fiindcă ura îi dădea puterea să suporte pumnalul înfipt adânc în vintre de suferința nemiloasă.
– Nu-i urî, zise Konrad încet după ce-și luă masca de oxigen de la gură. Aș fi vrut să vorbească mai tare, dar nu putea. Cu cât încerca să vorbească mai tare, cu atât durerea de la nivelul plămânilor devenea mai cruntă. Nu e vina lor că nu cunosc definiția scurtă a fericirii. Nu e vina lor că au impresia că fericirea este tocmai ceea ce le lipsește. Nu-i… dar nu reuși să termine fraza. Un acces puternic de tuse îl cuprinse.
– Nu te forța să vorbești, zise Kristin așezându-se pe colțul patului. Trăiește. Atâta timp cât viața se încăpățânează să te țină de mână, gustă din fericirea de a trăi. Și apropo, nu urăsc, spune ferindu-și privirea de ochi săi iscoditori.
Străduindu-se să tragă aer în piept, Konrad zâmbi cu subînțeles.
– Și-atunci de unde atâta ură în privirea ta?
– Ură? întrebă Kristin speriată de faptul că fusese descoperită. Oftând, îl privi direct în ochi și recunoscu. Da, urăsc, dar nu mă pot abține. Promit că am să încerc să o fac să dispară. Trăiești. Asta e important, nu-i așa? O răsuflare e de-ajuns pentru fericire. Sunt fericită pe Planeta Albastră. Tu trăiești. Eu trăiesc. Noi trăim. Poate fi oare o fericire mai mare decât viața în sine?
***
De sub tăcerea de nea din grădina lor, un ghiocel se zbătea să afle și el ce-i fericirea. Kristin îl privi și simți cum o lacrimă fierbinte îi mângâie pleoapa rece.
– Să nu te temi. N-am să te rup. Nu te urăsc. M-am vindecat de ură. Știi? Konrad a fost medicul meu. Bun venit pe Planeta Albastră. Te las să te bucuri de Fericire. De fapt, sper să-ți dai seama ce-nseamnă. Nu am să te duc lui. Deși, trebuie să-ți spus că tare ți-a iubit gingășia. Să te ascunzi, m-ai auzit? Să nu lași pe nimeni să-ți răpească viața. Îți spun un secret. Ea e fericirea.
Fulgi mari de nea începură să cadă pe pământul înghețat. Ghiocelul era încet pus la adăpost. Trăia. Era Fericit. Kristin zâmbi. Și ea era fericită. Trăia. Îi promise lui Konrad că va trăi. Va trăi pentru amândoi. Va trăi iubind fiecare secundă a vieții. El iubise viața. Alese să-i dea drumul de mână doar fiindcă o iubise pe ea mai mult. Voia să devină stea pentru a o veghea de pe cerul mare. Așa îi scrisese în scrisoarea pe care o găsise pe pieptul său cu o seară înainte de ziua lui. Devenise stea înainte de a împlini 40 de ani. Plecase în liniște după ce redusese la tăcere aparatul atât de mult urât de Kristin.
Îi mărturisise însă că nu există o fericire mai mare decât viața în sine. Doar că… iubirea moare uneori și în Paris. Uneori e mai bine așa pentru a-i da vieții șansa să fie trăită nu pe jumătate, ci din plin. Rămân în schimb luminile aprinse pentru a veghea cumva viața de după moarte… Rămâne și un suflet să spună iar și iar povestea lor.
Guest post by Irina-Cristina Ţenu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
