Moartea e un loc comun. O ştiu religioşii pentru care viaţa e un scop suprem şi e musai să continue cu dogme cu tot până la Dumnezeu şi de acolo mai sus cu o palmă. O ştiu şi ateii, pentru care vidul se apropie periculos de teoriile fizicii cuantice. O ştiu şi trubadurii care-şi cântă pe site-uri iubirile şi înfrângerile, pendulând între speranţe şi disperări şi flendurind-o pe stindarde fleşcăite de cuvinte uzate. Pe 24 mai, un geniu al matematicii şi al economiei, cunoscut pentru „teoria jocului” (n.a. o metodă de a stabili predictibilitatea evoluţiei preţurilor în funcţie de mai mulţi factori, printre care şi factorii sociali), pentru teoria non-cooperării echilibrului, sau ceea ce este cunoscut în lumea anglo-saxonă şi în manualele de specialitate ca „Nash equilibria” (1978) a ieşit din scena lumii. Nu singur, ci alături de cea cu care a sfidat viaţa, iubirea ei sfărâmată în spaime şi deziluzii, răutatea oamenilor, boala lui cumplită, boala fiului lor, moştenită de la tată. Un geniu paradoxal: pe de o parte, batjocorit de oameni, un om chinuit, pe de altă parte, câştigător al celor mai importante premii, de la Nobel la Abel: John Nash.
Ar trebui să vă povestesc sec şi scurt că existenţa lui s-a frânt în moartea survenită stupid, undeva în New Jersey, într-un taxi deraiat, în anno domine 2015, mai 23, la 86 de ani. Că a avut o copilărie modestă, apoi a ajuns în Princeton, că pe biletul său de recomandare pentru admiterea în celebra universitate stătea scris doar atât: „Acest om e un geniu”, că s-a căsătorit cu Alicia, o domnişoară cu sânge albastru, grozav de inteligentă, că au avut un copil şi că au murit împreună. Epitaf. Necrolog neromanţat. Însă adevărata poveste nu se află în moartea sa. Ci în fascinanta sa poveste de viaţă, viaţă a lui, în care star adevărat a fost … ea, Alicia, soţia care nu l-a abandonat nici în moarte.
Când a ochit-o pe Alicia Lopez-Harrison de Larde, o frumoasă salvadoriană, din nobilimea „intelligentiae” a El Salvadorului, naturalizată în America, John Nash a dovedit că inteligenţa sa, deja renumită, a trecut dincolo de limitele matematicii. S-au întâlnit în facultate, el, profesorul-star, ea, studenta emotivă, şi a fost dragoste la prima vedere. Cu puţină maliţiozitate s-ar putea spune că la el a fost dragoste la mai multe vederi (n-a pretins nimeni că domnii ar fi prea EQ-inteligenţi, nici măcar geniile).
Alicia şi John s-au căsătorit în 1957 în faţa unui preot catolic, deşi Nash era ateu şi au trăit fericiţi. Nu până la adânci bătrâneţi, ci până în preajma naşterii fiului lor, la nici doi ani distanţă de la căsătorie. Nash mai avea un fiu dintr-o aventură cu o asistentă de care a fugit mâncând pământul când a aflat că-l va face să devină tătic. Gurile rele susţin şi azi că a considerat-o inferioară lui. Spre deosebire de frusta asistentă, Alicia era foarte frumoasă, foarte feminină, educată în şcoli exclusiviste, una dintre cele doar 16 femei admise în MIT, în anul 1955, mereu purtând fuste lungi, elegante şi tocuri înalte, cu o minte ascuţită, cosmopolită, isteaţă, favorita oricărui eveniment social. „A fost una dintre foarte puţinele fete care mi-au atras cu adevărat atenţia”, avea să admită, ani mai târziu, John Nash.
Ambiţioasa, inteligenta Alicia, renunţă în 1958 la poziţia ei în cadrul Massachussetts Institute of Technology (MIT) când află că va deveni mamă, îşi internează soţul în spital după episoade de schizofrenie paranoidă repetate şi tot mai acute şi se zbate să supravieţuiască. Pentru mulţi probabil, denumirea de schizofrenie paranoidă n-ar însemna prea mult. Pentru Alicia a fost calvarul vieţii ei. Avea să noteze cuminte: „A fost geniul lui Nash să îşi aleagă o femeie esenţială pentru supravieţuirea lui”. Nash era cunoscut pentru excentricităţile sale. Cu doar aproximativ patru ani înainte de a se căsători cu Alicia fusese arestat pentru expunere indecentă în public. Înainte ca Alicia să-l convingă să se interneze pentru a primi ajutor, apăruse la o petrecere îmbrăcat într-un costum compus doar din scutece şi o sticlă cu biberon. Trimisese scrisori tuturor ambasadorilor spunându-le convingător că extratereştrii şi o conspiraţie internaţională îi transmit mesaje codificate pe care doar el le poate înţelege pentru că sunt matematice. După trei ani de chin, Alicia divorţează şi îşi va creşte fiul cu ajutorul mamei sale.
Anii ’70 aveau să-l găsească pe John Nash singur în spital, la cei 30 de ani ai săi, într-un deceniu de coşmar al vieţii lui. Proaspăt divorţat, fără casă, fără bani, fără slujbă. Deşi divorţaţi, Alicia îşi ia soţul înapoi şi are grijă de el, nu ca soţ ci ca „însoţitor”, cum spunea chiar ea. Alicia îi salvează viaţa, deşi Nash trece şi mai apoi prin repetate spitalizări. Totuşi, în 1980, neînţeles pentru medici, John Nash îşi învinge schizofrenia deşi rămâne un excentric. Tragedia avea s-o lovească pe Alicia încă o dată, din plin, când va afla, câţiva ani mai târziu că şi fiul ei moştenise boala tatălui.
În 1994, John Nash primeşte premiul Nobel în economie pentru „Teoria jocului” pe care o dezvoltase ca student la Princeton, şi care, spuneau academicienii de atunci, a revoluţionat economia lumii. După o dispută teribilă dacă un nebun poate primi un asemenea premiu, s-a argumentat că de la Vincent Van Gogh, la Virginia Wolf, multe genii au suferit de schizofrenie paranoidă care le-a afectat nu raţiunea, ci capacitatea de a-şi ordona şi filtra emoţiile şi dispoziţia. La Princeton, unde ciudaţii lumii: timizi, introvertiţi până la extremă, vizionari de tot felul – se aflau adunaţi la un loc, Nash era poreclit „Fantoma din Turnul Subţire”, pentru că, profesorul obişnuia să vorbească singur, cu matematicieni iluzorii, să scrie frenetic pe tablă şi să pară absorbit într-o altă lume. Cu toată batjocura mai mult sau mai puţin explicită a lumii, în pofida tuturor dificultăţilor trăite, la 38 de ani de la divorţ, Alicia şi John Nash se recăsătoresc. „Cred că a fost o idee bună. Până la urmă am fost împreună aproape toată viaţa noastră”, a conchis ea destul de simplu.
Pe scurt, privind munca sa, Nash a dezvoltat o teorie privind rolul banilor în societate. Prin prisma teoremei potrivit căreia oamenii pot fi controlaţi şi motivaţi de bani pentru că nu sunt capabili să fie raţionali cu privire la ei, el a apreciat că grupurile de interese care promovează cvasi-docrtrina bazată pe economia Keynesiană permit o inflaţie şi o datorie manipulativă pe termen scurt, care în cele din urmă subminează moneda. A sugerat un sistem de „preţ index industrial de consum” care ar susţine dezvoltarea mai multor „bani ideali”, în care oamenii ar putea avea mai mare încredere. A susţinut activ diversitatea. A comparat gândirea într-o manieră diferită, sau „a fi nebun” şi a nu te potrivi în funcţiunile sociale fireşti, cu „a fi pe baricade” din punct de vedere economic. A crezut până la capăt în potenţialul diversităţii umane şi în potenţialul beneficiu al rolurilor şi al comportamentelor umane aparent non-standard.
El şi Alicia aveau să fie doi piloni puternici în advocacy-ul legat de abordarea bolilor mintale şi a şanselor pe care cei afectaţi de ele merită să le primească. Acum, la moartea lor, dragostea celor doi, atipică, turbulentă, sfâşietoare, oamenii spun doar atât: „Nash, o minte sclipitoare, remarcabila Alicia”. Viaţa lor a ajuns film de Hollywood, iar pentru curioşi, “A beautiful mind” este versiunea pe alocuri incompletă, pe alocuri prea romanţată, a unei vieţi de zbatere şi iubire. Şi dacă Alicia cu toate zbaterile, fugile, spaimele, înfrângerile şi victoriile – fie ele şi mici – nu e dovadă de iubire vie, dincolo de moarte, spune-ţi-mi voi, ce e? Iubirea e mai mult decât emoţie, sex, visare. Trece, uneori dincolo de încercări, de promisiuni, de limite temporale, de noi toţi. Şi are mereu un preţ. Al ei. L-ai plăti? L-aş plăti?
Citiţi şi
Ieri gunoier, azi milionar și mâine falit
O poveste cu o rochie de dat în stambă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
