Mai știi cum mi-ai deschis ușa zâmbind, trăgându-mă ușor de umăr în încăpere? Mi te imaginam bătrână, cu părul vopsit, într-o încercare de a ascunde doliul, prea timpuriu și prea crud. Dar tu aveai doar 17 ani! Mi te imaginam gârbovită, însă tu erai dreaptă și înaltă, cu zâmbetul ascuns fermecător sub voaletă. Afară se auzea o flașnetă și în acel sfârșit de octombrie frunzele brodau pe asfalt cuvinte cheie, simboluri, secrete. „O să vină războiul ”- mi-ai spus – „Nu mai am timp! Ține minte numele ăsta: „Brucher, Brucher”, ai zis de două ori. Pe un colț de hârtie am scris: „Brucher, ochi de căprioară albaștri, sobă albă cu șemineu”. Am povestit amândouă și timpul se ascundea în cuvinte de pâslă, amețitoare și dulci. Tu îmi întindeai o fotografie. Eu prindeam marginile ei și le răsuceam ascultând cum îmi spuneai: „Scrie despre dragostea mea. Scrie despre dragostea ta.”
Nu mai știam cât e ceasul, care e iubirea mea și care e iubirea ta. Sosise timpul să plec.
Abia acum m-am întors de la tine. E anul 1936 sau anul 2015? De ce am crezut că eu sunt cea tânără, iar tu ești cea bătrână? O, Doamne, tu ești tânără mereu, iar Brucher era fotograful! Războiul a fost… Mai știi cum îți dădeai voaleta la o parte și îți ștergeai lacrimile, spunându-mi: „Trăiește! Trăiește!”
Ah,caut cu disperare colțul acela de hârtie îngălbenită.
Poate am scris cine erai. Poate am scris cum mă chema. Poate în sfârșitul acesta de octombrie mai am o șansă să înțeleg ce vor să spună frunzele când mă plesnesc peste față și mă întreabă dacă am trăit. O să vină războiul? Mai știi că la plecare ți-am spus că am să scriu toate astea și că felul în care zâmbeai mă durea?
Pe Mălina o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
