Toţi ne dorim să avem parte de o iubire ideală, însă avem parte doar de una mundană. Am învăţat noi din cărţi, poveşti, filme, că totul trebuie să aibă un tonus prestabilit cu intenţii suave, nu care cumva să iasă din normele aşa-numitei conduite! Şi, în fond, ce căutăm? Să ne înscriem viaţa într-un tipar al poveştii sau să ne luăm la întrecere cu propria noastră derivă? În principiu, nu prea avem cum să ne apropiem de ideal, dar sperăm, căutăm, năzuim în spaţiul egoticului, delirului. Şi dacă am reuşi, atunci am falsifica trăirea, pentru că am avea toate normele atinse, adică iubirea aşa cum o dorim, cum o închipuim, dar, culmea, aşa cum nu este, pentru că nu există trăire plantată. Şi atunci, ne trezim în spaţiul agoniei, sperăm să nu sperăm, căutăm şi totuşi nu căutăm, ne ducem după toate şi după nimic.
Nu există iubire ideală pe Pământ; există rămăşite ce pot întrece orice ideal. Există un ceva ce poate trece dincolo de orice poveste, pentru că nu este prescris, nu se înscrie în tipare, nu are culoare, gust, noimă. Şi în nici un caz nu este presărat cu produse, cu vin şi petale de trandafir, exact ca într-un film siropos, tâmp. Asta nu înseamnă că nu poate fi, dar nu e scop în sine.
Iubirea poate fi orice pe Pământ. Şi de cele mai multe ori chiar este. Este prietenie, este duşmănie. O găseşti oriunde, fugi de ea, faci un ocol, iar pe urmă ajungi iarăşi la ea tocmai ca să fugi de ea. Nu înseamnă că este aproape, la îndemână, nici departe. De multe ori, poate, trebuie să o iei pe ocolite ca să înţelegi că nimic nu poate fi înţeles, ci trăit, adus în veriga năucirilor sufleteşti.
Fugim de cei de lângă noi şi iarăşi ajungem la ei. Ne îndepărtăm de depărtare şi ajungem aproape de minciuna de lângă noi. Şi tot aşa, până sucombăm toate variantele, până ştergem tot ceea ce poate fi şters. Mai puţin inima. Cum te poţi îndrăgosti? Mai ales pe Pământ, nu în stele! Într-o clipă! Fără prea multe întrebări. Fără prea multe adăugiri. Fără costuri. Fără speranţă. Fără victimizare. Fără dorinţe. Fără să vrei, pur şi simplu.
Noi căutăm iubirea, o tot căutăm, tot fugim după ea, iar atunci când dă peste noi… ne speriem, ne dăm seama că ne poate scoate din zona de confort. Şi atunci, ne dăm în spate, nu înţelegem ce ni se întâmplă, de ce ni se întâmplă, mai ales că nu are cum „să ni se întâmple tocmai nouă, mai ales acum”. Dar da, nu putem să controlăm momentele, chiar dacă tot ceea ce facem este să controlăm orice mişcare. Ei bine, unele mişcări vin peste noi, nu stau prea mult, ne atacă pur şi simplu, ne violează în confortul singurătăţii noastre. Ceea ce ne sperie al dracului de mult, pentru că nu ştim cum să reacţionăm, să gestionăm ceea ce nu poate fi gestionat, cuprins, adus la înaintare.
Căutăm, dar suntem pregătiţi să iubim? Pentru că iubirea nu are culoare, nu are nici gust, nu poate fi pusă în pungă, adusă la pachet. Iubirea trebuie să o luăm, dacă ni se dă, atunci când ni se dă, mai ales că există posibilitatea să nu vină, să fim printre ăia norocoşi. Şi nu sunt mulţi!
Cei mai mulţi culeg ce li se dă, ce cred că pare a fi iubire. Atât şi nimic mai mult. În schimb, iubirea nu vine după calendar şi nici nu poate fi prinsă în cuie. De aia trebuie să acceptăm că putem să câştigăm pierzând.
Pe George îl găsiți aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
