Uitaţi definiţiile complicate, în versuri, sau paragrafe încâlcite, în latină, sau cântate, aproximate de filosofi, sau puse în scenă de regizori sau creatori de artefact. Uitaţi încâlcelile şi quiproquo-urile. Lucrurile stau extrem de simplu. Iubirea nu e decât o casă. Cu ferestre, o uşă, uneori două, un pod şi un acoperiş, un foc de şemineu, câteodată o grădină. Unii o vor cu două etaje, alteori palat, treaba e aceeaşi. Diferă materialul de construcţie, arhitectura, numărul membrilor care o locuiesc, a celor care o vizitează. Finalul, de fapt finalurile, sunt aceleaşi.
Începe cu a fost odată. Un băiat şi o fată, care decid sau nu să construiască. Doi, devenind unul. Sau doi rămânând doi, prieteni, îndrăgostiţi, amici, colegi, nimic. Uneori însă doi devine unul iar acel Tot începe să construiască, încet, cărămidă cu cărămidă, o casă. Cei doi deveniţi Unul fiind în interior, spate în spate, braţ contra braţ, gândind la fel, asemenea unor siamezi care văd o altă realitate, poate, dar care o decantează la fel. Construcţia e decisă de comun acord, şi e cam ca în povestea cu cei trei purceluşi: unii fac o casă din paie, alţii din lemne, alţii din beton. Sau din cărţi de joc. Lupul, evident, mediul înconjurător, ghinionul, cum îi spuneţi, soacra, societatea, amicii, răuvoitorii sau binevoitorii, încearcă să distrugă. Casa rezistă în funcţie de materialul din care este construită, dar şi în funcţie de anduranţa celor doi. La un moment dat, şi cel mai înverşunat agresor renunţă în faţa unei solidităţi şi fermităţi care rezistă la orice atac. E la fel şi cu dezastrele naturale, care nici ele nu pot fi evitate: furtuni, ploi, nea, soare ucigător, uneori tsunami sau trăsnet. Toate vin şi încearcă iubirea. Ne părăsim pentru asta casa? Unii da, alţii nu.
Mai există şi altele. Casa poate fi distrusă şi din interior. Unul sau altul fac greşeli, rănesc, provoacă incendii sau distrug bibelouri, insultă sau lovesc. În acel caz, respectivul este dat afară din casa-iubire. În exterior, el sau ea pot decide că vor pleca. Sau că vor intra din nou pe geam. Prin pod. Cât timp există încă iubire, cel dinăuntru nu va închide niciodată toate intrările. Nu va da niciodată foc la casă şi nu va pleca de tot. Depinde doar de celălalt cât de mult doreşte să construiască în continuare. Greşind întruna, la un moment dat, nu va mai rămâne nimic de deschis, toate ferestrele şi intrările vor fi fost deja închise.
Mai sunt dăţile în care doar unul construieşte, celălalt somnolând leneş şi aşteptând totul de-a gata. La fel, la un moment dat, cel care face totul se va sătura, va obosi, va dispărea. Imaginaţi-vă orice formă de construcţie şi de act funciar. Cam aşa e cu iubirea, dincolo de magie, de scânteie, de dorinţă corporală sau de cerebralitate adâncă. Totul este o construcţie. Dincolo de “vrei să te căsătoreşti cu mine?”, banal, idiot, superfluu, există un “vrei să construieşti ceva cu mine?”, cu mult mai adânc, mai profund, mai angajant, mai grav.
“Uneori nici un fir nu e destul de lung pentru a putea spune lucrul ce trebuie spus. În asemenea cazuri, tot ce poate face un fir, indiferent de forma lui, este să ghideze tăcerea unei persoane”. Nicole Krauss, Istoria iubirii.
PS. Nu există reţete, ci doar dorinţă şi încăpăţânare de a construi. Sau nu. Doi sau Unul.
Pe Iulia o găsiți și aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
