Câteva comentarii bine țintite asupra ultimului meu articol m-au făcut să mă pun în postura cititorului și a cititoarei Catchy, drept pentru care îi mulțumesc (oriunde prin Himalaya s-ar afla) Faianțarului, ca și următorilor parteneri de dialog (aștept Zidarul și, eventual, Demolatorul). Această schimbare de perspectivă m-a făcut să-mi amintesc de niște personaje parodiate la-nceputurile grupului Divertis (când umorul lor ne scutura de râs și mai făcea și spumă), respectiv zvonerii și răspândacii.
Mai știți atributele lor? Zvonerul este cel ce lansează o infor/afir – mație, ceva mai puțin verificată, dar în trend, pe care eventual o îngroașă cu niscaiva experiențe personale. Urmează ca răspândacul, prezent pe Catchy atât în rândul cititorilor, cât și în cel al scriitorilor, să răspândească (că doar de-aia este răspândac) acest gen de infor/afir – mații și experiențe – din plictiseală ori naivitate, sau pentru a capta atenția. Ei, asta ca asta, se mai întâmplă, zicem noi împăciuitori, dar răspândacii, după ce că nu prea înțeleg ce fac, te contrazic cu vehemență (și când demonstrezi cu desene ajutătoare că nu chiar asta ai vrut să spui în vreun articol), pentru că știu ei mai bine să citească printre rânduri – sau să urmeze trendul.
Despre ce vorbim aici? Iubirea este nu doar un subiect controversat, ci și unul sensibil. Spunem asta pentru că nu prea ne place să vorbim despre iubire, doar este ceva intim – un sentiment de trăit, mai degrabă decât de vorbit despre. Și, totuși, nu dezavuăm, prin cărți, intrigile amoroase. Le considerăm firești, ba chiar le urmărim cu interes. Ne uităm uneori (chiar dacă ne pare rău după aceea) și la filme de dragoste, iar un film lipsit de personaje feminine (sau masculine) ni se pare fad. Și-atunci, de ce ne surprinde un articol – să zicem – teoretic asupra temei, brusc, sensibile? Am devenit cu toții răspândaci sau aplaudaci, ni se pare că n-ar fi trendy să ieșim din rând, sau riscăm să devenim penibili dacă renunțăm la doza zilnică de ironie și cinism?
Cred că spre deosebire de răspândaci, cei care chiar au ceva de scris, o fac din proprie simțire (plus aferenta doză auto-reflexivă), fără a se strădui să urmeze vreun trend – sexist sau nu – ori să propună vreo dilemă de genul to be or not to be, to love or no more love, to kink or not to kink anymore. M-am amuzat să constatat o mică distincție în termeni, și oareșce nuanțe psihologice în folosirea lor. Iar dacă tot am adus în discuție terminologia, deși nu mi-am propus să despic firul în patru – uite că tot aici am ajuns, dacă am avut cu cine! – permiteți să introduc al treilea termen al familiei amoroase: despre dragoste când mai ajungem să vorbim? Când altcândva – nu la înmormântări – putem să recunoaștem cât de dragi ne-au fost părinții și cât de greu e să le spunem asta cât sunt încă în viață?
Dragostea pentru părinți și cea pentru copii ne apar ca forme mai puțin jenante ale iubirii, dar ce altceva sunt acestea decât derivate ale iubirii primare, care a făcut posibilă apariția lor și a noastră? Hai mai bine despre copilării să povestim, vorba lui Creangă. Despre iubire, să-i lăsăm pe poeți și pe trubaduri, și pe ghicitoare – să ne descânte. De ce să ne stricăm noi karma, zenu’ și fengșuiu’? Toți am suferit din amor, toți și toate, așa că hai mai bine să ne facem că râdem de noi și de pățaniile noastre, să facem haz de necaz… ca, până la urmă, să ajungem să râdem unii de alții. Iar când o mai apărea vreun fraier sau o fraieră care se mai încăpățânează să creadă – în ciuda evidenței – în amor, nu mai bine le dăm un șut prietenesc în fund? Asta fiindcă tot la noi or să vină să-i consolăm după ce-or s-o dea – pentru a câta oară – iar, în bară!
Pe Marius îl găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Țara în care nu te poți compromite
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
