Zi cu lipsă cronică de chef în a mă ocupa de propriile-mi probleme. E una din zilele alea în care îți târâi picioarele prin propria existență însă ești foarte sprințar în a te lega de viețile altora. Îmi pun balerinii înflorați în picioare, asortați la blugi și la cămașa albă, îmi proptesc basca pe creștet, prind o floare la ureche, așa, în joacă, și ies, nu înainte să înșfac poșeta, aparatul de fotografiat și un ruj oarecare pe care-l înghesui enervată lângă aparatul foto. Da, știu! Nu acolo e locul lui. Dar serios dacă știu unde e scrisă regula asta.
Ies din casă val-vârtej, grăbită spre nicăieri. Caut viețile altora. Uite, de pildă, pe a ta. Da, a ta, cel care mă citești acum. Sunt în dispoziția aceea inegalabilă în care te-aș asculta necontenit povestindu-mi despre toate ale tale și-apoi aș scrie cum am simțit, adăugând că orice asemănare cu realitatea e doar o pură întâmplare. Așa e orice poveste bună, nu? Din când în când ți-aș face câte o poză fără s-o știi. E o relație de dragoste mai atipică între oamenii care-și povestesc despre viață și cei care-i ascultă.
Mă opresc în parc. Pare aproape pustiu. Sub un castan, pe o bancă, bine ascunsă după o tufă de hibiscus stă o femeie frumoasă, foarte frumoasă, în ciuda vârstei care i se ghicește după conformația mâinilor și după gravitatea ascunsă cu grijă în privirile ei prinse într-o discuție aprinsă cu orizontul. Nu mă pot abține. Mă duc țintit spre ea și o întreb dacă pot lua loc alături. Zâmbește absent și mă invită elegant să iau loc. Îmi place. Și simte asta.
– Ce floare și ce combinație cu basca băiețoasă!, se miră ea, privindu-mă.
Râd.
– Floarea unei defuncte iubiri, râd eu cinic.
Cum Doamne să nu fii cinic cu iubirea? Mi se zice mereu că nu e frumos să fi cinic. De ce? E cea mai sănătoasă atitudine într-o lume pe dos, care de atâta analiză a uitat să fie și stă la dat din gură filosofal pe la colțuri de drum. Na, că iar mă lovi cinismul! Femeia intuiește și râde.
– Iubirea e viață. Să nu râzi de ea niciodată. Căci în ea, că vrei, că nu, ți-ai ascuns toate visele, toate promisiunile vieții și toate speranțele, la un loc cu deziluziile, suferințele și marile descoperiri.
– E doar cinică, iubirea. La fel ca mine. Și nu merită iertată pentru niciun cinism aplicat fiilor oamenilor, făcui eu convinsă ca un copil care crede că pământul tot se află în fundul farfuriei sale cu griș cu lapte.
A râs scurt. Cu privirea încă ațintită în depărtare a continuat parcă pentru sine:
– Copilă fiind am auzit odată povestea unei femei care și-a urmat bărbatul cu copii cu tot până în sufletul Siberiei. Ar fi putut să n-o facă. El era condamnat. Ea nu. Dar și-a îmbrăcat copiii în crucea nopții și s-a dus după el și i-a rămas alături până la moarte. Și din copiii lui a făcut oameni de seamă. Și mi-am zis atunci: ”Ce nebună! Pentru un bărbat, fie el și tatăl copiilor ei!”. N-am înțeles niciodată ce-a mânat-o la un asemenea gest nebunesc. Cu atât mai mult cu cât era o țărancă, o femeie simplă și fără școală. Acum știu.
Am privit-o curioasă. A continuat ca și când n-aș fi existat.
– Când l-am cunoscut m-a scos din răbdări cu insistențele lui de a lua tot! Tot ce eram. Și nu oricum, ci din primele momente. Iar eu nu voiam. Într-o bună zi mi-a spus că pleacă. Și am răsuflat ușurată. Nici măcar n-am privit pe ușa pe care a ieșit. După o vreme am simțit să-l caut. Și n-am putut rezista tentației. Ceva în mine a fost mai puternic decât orice. L-am găsit. Au urmat ani de o frumusețe dumnezeiască cu toate greutățile și frustrările lumii.
– Atunci cum puteau fi frumoși, mă oftic eu de lipsa de logică a poveștii.
– Omul ăsta m-a iubit ca Dumnezeu: fără reproșuri, fără condiții, fără așteptări. Doar dăruia tot ce era el. Mă lăsam iubită și îi răspundeam cumva instinctiv. Eu, cu pretenții. El mă învăța despre libertatea iubirii necondiționate. Îmi spunea mereu că mă iubește așa, pentru că eu sunt așa. Și eu râdeam. Eu nu vedeam defel în mine nimic din ce spunea el. Chiar nimic.
– Așa ceva nu există!, m-am opintit eu. E doar poveste de roman prost!
A zâmbit. I-am ghicit în colțurile ochilor lacrimi și m-am oprit.
– Într-o zi viața a luat-o razna. Pentru el nu era defel o necunoscută. Ascunsese cu grijă de mine gravitatea situației. M-am înfuriat crezând că mă înșelase. Se întâmplase în trecutul nostru comun. L-am certat furioasă. Nu l-am crezut. Apoi am plecat. În seara aceea mi-a lipsit enorm căldura lui, acceptarea aceea desăvârșită și întrebări sfredelitoare se înșurubau în sufletul meu. Dacă mă înșelam eu? Dacă se întâmpla ceva și eu nu aș mai fi avut șansa să-i spun că…, vocea i se frânse pentru o clipă, iar aerul înmărmurise în parc.
Sufletul omului plânge fără lacrimi. Fără cuvinte. E o stare. Și în starea aceea stăteam lângă femeia al cărei suflet plângea în hohote, fără tremur exterior, frânt pe dinăuntru. Apoi a continuat, întreruptă doar de respirația ei neghicită, subțire ca o lamă:
– În noaptea aceea lungă ca eternitatea lui Dumnezeu mi-am dat seama că indiferent ce-ar fi făcut, ce-ar fi fost să fie, bine ori rău, i-aș fi putut ierta totul, i-aș fi putut crede totul, că mai presus de orice pentru mine conta el. Devenisem conștientă de ceea ce înseamnă să iubești cu adevărat. Că a iubi nu depinde de celălalt, ci e o alegere personală, constantă și nu ține de ceea ce primești, ci de ceea ce oferi, conștient, constant. Am crezut că nu mai vin zorii. L-am găsit aproape sfârșit. A mai durat două zile în care i-am dăruit tot ceea ce nu putusem să-i dăruiesc în toți anii de dinainte, pentru că nu fusesem conștientă. Două zile, în care nu știu cât mai putea primi conștient. Apoi, inevitabilul s-a produs. Știi cum am rămas după acea zi?
Nu știam. Și lacrimile acelea fără grai, doar ghicite din femeia de lângă mine, îmi tăiau cinismul. Simțeam că stăteam în fața a ceva necunoscut mie, mai mare decât puterile mele, decât mintea mea din clipa aceea.
– Am rămas într-o stare de vorbă cu îngerii, căutând mereu sufletul lui, întrebând de vie prin toate colțurile Raiului pe unde-o fi. Doar că Raiul e mut pentru vii, știai? Cum să nu știi!?
– Unde-ați găsit o asemenea iubire, Laila?
– Într-un scaun cu rotile.
Pe Lacrima o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Dragostea, compasiunea și blândețea
Un bărbat, două femei și mai mulți copii
6 semne că relația se apropie de sfârșit
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
