Într-o ultimă zi de august, am descoperit iubirea. Absolut accidental. Rătăceam printr-un muzeu de artă contemporană, când, în fața unei proiecții video, sinistre, cu pești tăiați pe burtă, am râs la gluma lui. O coincidență fericită să fiu acolo și atunci, o coincidență și mai fericită că m-a luat de mână, iar de atunci nu mi-a mai dat drumul. Îmi amintesc cum ne-am plimbat dintr-o sală în alta și am râs. Dacă închid ochii pot și acum să simt aceea fericire incredibilă pe care am presimțit că aveam s-o îngheț și s-o transform într-o probă clară că Universul îmi ascultă gândurile. Printr-un act al hazardului, întâlnisem omul care reprezenta întruchiparea tuturor dorințelor mele. Începutul nostru a fost de o simplitate ireală, dar cu un potențial aparte, acela de a mă scăpa de rigiditatea prozaicului în care mă scufundasem. Trăisem până la el o realitate colorată, dar cu un conținut volatil, totul având conotații bivalente. Aceste circumstanțe m-au ajutat să alunec spre noi fără eschivările obișnuite. Nu a fost un act eminamente instinctiv, mai mult o abandonare conștientă spre noi. În mod cert, sosise timpul unei redefiniri a propriei geometrii, printr-o dezmărginire a conștiinței de sine, o renunțare la iluzii, angoase, tentații sau miile de umbre. Simțeam că avea să fie diferit de data aceasta. Eram curioasă, iar pentru prima dată nu-mi era teamă de necunoscut. Eram gata să nu mai caut și să fiu prezentă, să mă lepăd de egoism și să-l iubesc așa cum mă iubeam pe mine. Cum mă știam o narcisistă, am intuit că a-l iubi pe el așa cum mă iubeam pe mine va fi un demers dureros, dar cu puteri vindecătoare.
Când, după o primă noapte petrecută plimbându-ne pe canale, i-am spus că iubirea mi se pare plictisitoare şi, în niciun caz, nu este pentru mine, el mi-a răspuns că trebuie să renunț la atitudinea asta de „épater le bourgeois” și că ştie cum este să te simți singur pe Planetă, aruncați la marginea unui Univers în extindere, muritori cu ambiţii grotești. Răspunsul lui m-a făcut să zâmbesc, dar și să dansez în ploaie.
Acest impuls aparte a configurat iubirea noastră, trăită prin avioane, hoteluri, geamantane, peste granițe de tot felul, în decizii luate pe moment sau după multe nopți nedormite. A fost o nebunie ce a debutat printr-o coincidență, dar ale cărei consecințe aveau să influențeze destinele a două comportamente unice, formate în lumi și sisteme diferite.
În primii doi ani, nici nu am realizat că nu vorbim aceeași limbă. Părea că știam totul despre noi și trăiam o poveste la care visasem de copii. Am continuat cu aceleași întâlniri date în muzee, galerii, parcuri, insule sau temple, până într-o bună zi când am hotărât să legalizăm „parţial” relația noastră. Amândoi uram nunțile, eu nu mă vedeam purtând alb, iar bijuteriile nu mi-au plăcut niciodată. Mai mult, pentru că proveneam din religii diferite, nicio figură luminată nu a îndrăznit să pecetluiască promisiunea noastră de-a râmâne împreună aici, acum, poate și pentru totdeauna. Noroc că am găsit un ofițer de stare civilă care ne-a spus verde în față că iubirea nu-i pentru totdeauna, iar dacă nu lupți s-o întreții, dispare ca prin farmec. În fața acestui realism sec, l-am sărutat cum n-o mai făcusem cu nimeni până atunci și i-am promis că împreună vom muta munți.
Cu trecerea timpului, am observat, totuși, că rutina nu iartă pe nimeni și că ne pândește constant, ne tentează, ne propune să ne relaxăm, să renunțăm la a ne mai ține de mână când dormim, la a discuta despre Dumnezeu, conflicte internaționale sau libertăți fundamentale. Atunci ne-am promis că vom deveni clovnii perfecți, amanții ideali, soldați gata să se sacrifice pentru cauza noastră.
Au trecut aproape 10 ani în care am învățat să ne apreciem fiecare imperfecțiune, am zâmbit, am călătorit, am visat împreună și am „complotat” la pacea lumii. Acum așteptăm un copil. Întreaga sarcină a fost precum un dans lasciv pe muzica lui David Bowie, prin care el m-a asigurat că totul este schimbător, dar noi iubim schimbarea, că lumea noastră se extinde, că vom iubi mai mult, că poate ne vom și urî uneori, dar, în mod sigur, o vom adora pe cea care devine simbioza perfectă a genelor noastre.
Astăzi este Sfântul Valentin, pentru noi, duminică. Poate ultima duminică în doi. Ne-am trezit la amiază. Am gătit un brunch îmbietor. Am ascultat un vinil cu Bjork, apoi Simfonia Fantastică a lui Berlioz, am revăzut un film al lui Paolo Sorrentino, iar pentru restul zilei am savurat liniștea din casă.
Citiţi şi
Femeile au voie, bărbații, nu!
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
