Cătălin a primit vestea că mama sa va intra în operaţie pe când se bărbierea pentru petrecerea adio, după o specializare în SUA. Mâna a început să-i tremure şi briciul i-a făcut o tăietură destul de urâtă. Plângea ca un nebun în faţa oglinzii, luminat feeric de spoturi, sluţit de pasta de ras parfumată, amestecată cu sânge, întinsă cu mâinile disperate până pe frunte şi păr. Arăta ca un clovn, a văzut asta şi plângea râzând.
A lăsat orice petrecere şi cu primul avion a venit în ţară. S-a repezit într-un taxi la nimereală, nu l-a mai interesat că va lua ţeapă, a început să-şi sune rudele, să afle amănunte. Cancerul fusese diagnosticat cu puţin timp în urmă şi doctorul decisese să grăbească operaţia. Îi vor scoate maţele pe masă, le vor întinde cât lumea, le vor curăţa de tumori, aşa cum iei boabele de pe ciorchini, le vor băga cu grijă la loc şi asta e. Mai departe, cum i-o fi soarta. Simplu. Un caz.
A mai aflat că, după perioada de reanimare, se va întoarce în salon unde are ca vecină de pat o ţigancă florărească, care stă cu fii-sa.
Da, exact de asta avea nevoie… Complicaţii cu ţiganii! Îşi amintea fel de fel de scene de la ştiri cu grupuri de ţigani făcând scandal în holurile spitalelor, căci ei nu concep să le moară cei dragi, totul trebuie scos pe ochi medicilor. Îi era silă şi groază de ce vedea în minte: rude venind la florăreasă şi aşezându-se peste tot, inclusiv pe patul mamei lui, vorbind tare şi agresiv, uitându-se peste tot provocator, cum le e felul.
A trecut de bodiguarzi împărţind hârtii de un leu, cum e datina şi a urcat sus, la etajul 3. I s-a spus că nu poate intra îmbrăcat cu hainele de stradă, trebuie să bage 5 lei într-un automat care îţi dă o bluzică verde, uşoară, ca din plasă pentru ţânţari. Un fleac, pe care toţi o poartă fără să lege cordonul, o formalitate. Ceea ce făcea ca vizitatorii trişti, obosiţi, îngrijoraţi sau de-a dreptul disperaţi să pară, cu aripile bluzelor fâlfâind după ei, nişte căzături de îngeri.
În salonul de reanimare şi-a văzut cea mai dragă fiinţă, cea din carnea căreia, cu 30 de ani în urmă, crescuse trupul lui. Tubuşoare de plastic strălucitoare ieşeau din mama lui, era albă, slabă, cu părul lins pe-o parte, o lumânare abia pâlpâind în palma de fier a patului. La reanimare miroase fin a moarte, a piele prin care ies toxine, aşa cum se ridică ceaţa peste morminte în unele zile de toamnă cruntă, miroase a sudoare, a durere, a sânge, a medicamente, mirosul din reanimare nu se uită niciodată.
După câteva zile a fost mutată în salon. A venit ziua cea mare, să cunoască florăreasa şi pe fii-sa. O femeie măruntă, negricioasă, blândă, care o compătimea pe mama lui Cătălin şi o ajuta, după puterile ei. Cel mai adesea o trimitea pe Brânduşa – Ochi Migdalaţi-, cum a botezat-o Cătălin în mintea sa, imediat ce a văzut-o. Nişte oameni cuminţi, parcă nefiresc de cuminţi. Povestea, foarte simplă: florăreasa era de peste o lună în spital. Avea dureri mari la început, acum o mai lăsaseră. Iar Brânduşa stătea la picioarele patului, avea acolo un scăunel. Dormea pe acel scăunel, cu capul sprijinit de patul mamei sale. Atâta s-a putut face pentru ea, dar lor le-a convenit şi atât, în loc să cheme infirmiera pentru orice, să aştepte, să tot împrăştie hârtii de 10 lei…
Îmbrăcată cu un capot roz, pe dedesubt cu flanel maro, să nu o ia curentul pe coridoare, cu părul negru lung dat peste umărul stâng, acoperindu-i tot sânul, Brânduşa era ba frumoasă, ba obişnuită, ba un pic urâtă, după oboseală şi după starea de spirit, sufletul îi era mereu pe faţă, cum se întâmplă adesea la oamenii cu mai puţină carte, dar buni, care nu şi-au antrenat prea mult timp măştile.
Cătălin nu se putea hotărî dacă e drăguţă sau nu, dar fata, cam de-o vârstă cu el, era plăcută, asculta atentă şi sfios, vorbea puţin, zâmbea trist. La început au vorbit mai distant, dar după o săptămână deja petreceau şi două ore pe lângă tonomatul de cafea, pe balcon, sau măsurând coridoarele cu paşi îngrijoraţi. Într-o noapte, pe la 1, când Cătălin îşi prelungise vizita pentru că mama sa avusese dureri mai mari, s-au îngrămădit în faianţa rece de la capăt de hol, spre scările de serviciu şi s-au sărutat. Apoi ea l-a dus într-o rezervă pe care o ştia, doar cu un moş senil, mârâind prin somn din când în când la cine ştie cine din vremurile sale de glorie, pe când cică fusese miliţian, şef de post prin Făgăraş, mai agita mâna cu perfuzia, ca şi cum ar fi lovit pe cineva.
Fata cea simplă, fără multă carte, dar plăcută, iubitoare şi tristă, l-a făcut pe Cătălin să se simtă altfel, încă nu ştia cum. Cert este că, după trei săptămâni de la operaţie, când se vorbea despre externarea maică-sii, s-a surprins gândindu-se cum va face cu Brânduşa. A luat un buchet de flori, o ciocolată belgiană cu fructe confiate şi s-a dus la spital, hotărât să-i spună cât de mult se gândeşte la ea şi ce încurcat este de viitorul lor, dacă era cazul să aibă unul…
Ea avea şi un băieţel de 10 ani, cu un ins care era de ani buni în închisoare.
– Brânduşa a murit!, i-a spus infirmiera cu care a dat nas în nas, în uşă. Poate oboseala, Dumnezeu ştie, era şi ea bolnăvioară cu inima, uite aşa se duce omul. Am găsit-o fără suflare, dormind chircită, ca în burta maică-sii, pe scăunel.
Şi atunci lui Cătălin i-a devenit clar de tot ce simţea pentru Brânduşa, căci i s-a rupt inima, un trosc simplu, ca de covrig vechi.
Guest post by Daniel
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
