Nu am crezut niciodată în iubiri imposibile. Mereu am avut impresia că nimic nu-i imposibil în viaţa asta. De ce ar fi iubirea aşa? Căci, până la urmă, ai o singură viaţă, iar dacă simţi că trebuie, lupţi până în pânzele albe pentru ceea ce-ţi doreşti.
Iubirea mea imposibilă a fost toamna. I-am văzut frumuseţea într-o zi de noiembrie şi m-am lăsat purtată de ea pe meleaguri pe care nu le mai întâlnisem până atunci. Mi-a arătat simplitatea din frunzele ei sângerii şi m-a învelit cu ele atunci când mi-a fost frig, fără să-mi interzică s-o iubesc. Nopţi întregi au trecut peste mine. Nopţi în care mi-a povestit despre picăturile de ploaie şi despre dragostea simplă ce se naşte între două suflete îndepartate, care nu vor putea forma niciodată un întreg. O dragoste atât de simplă şi de curată… schingiuită, însă, de valori morale, de timp, de condiţii sociale, de destin, poate.
Într-una din acele nopţi, mi-am dat seama că trebuie să mă împotrivesc, spunându-mi că n-o voi iubi niciodată şi că nu-mi va păsa dacă-şi va scutura frunzele şi peste alte fiinţe. Nu voiam o iubire mutilată şi mi-am promis că o să mă opresc din a visa la ea.
Am încălcat promisiunea pe care mi-o făcusem într-o noapte în care m-a dus în faţa unui măceş. Îl priveam mirată, în timp ce-mi vorbea despre el. Cu cât drag îmi povestea despre acel măceş… Eram uimită de faptul că un lucru atât de simplu poate fi încărcat cu atâta semnificaţie. Era pentru prima dată când toamna îmi vorbea cu seninătate despre simţămintele ei şi totuşi, n-am înţeles niciodată de ce un măceş solitar, încâlcit şi pustiu i-a atras atenţia, când există atâtea minunăţii de flori parfumate care se deschid, etalându-şi coloratura petalelor şi miresmele îmbietoare odată cu venirea toamnei.
În acea seară, mi-am dat seama de faptul că mă împotrivesc în zadar. Ştiam că m-am pricopsit cu acea iubire schingiuită şi că voi iubi toamna din tot sufletul, aşa cum ştiam că acel măceş va fi martorul iubirii mele pentru ea. Îl consideram a fi măceşul nostru şi mă gândeam că va fi acolo pentru o eternitate. El şi pământul de care mă legasem. Nu-mi mai rămânea de făcut decât să-mi aşez genunchii pe pământul rece, să-mi pun tâmpla pe el şi să mă rog la Dumnezeu ca toamna să fie veşnică, iar măceşul să rămână acolo pentru totdeauna.
Ştiam că, practic, este imposibil. Dar eu nu credeam în imposibilităţi. Eram fericită şi ştiam că destinul se va schimba. În unele nopţi, mergeam împreună la măceşul nostru, ţinându-ne de mână. Fructele lui erau, de fiecare dată, la fel de roşii şi de frumoase, doar că el părea mereu la fel de pustiu şi solitar. Îl priveam îndelung, gândindu-mă la suferinţele lui. Speram ca toamna să aibă grijă de el, să-l descâlcească şi să-l aline. Până la urmă, acum nu mai era singur. Ne avea pe noi şi ştia secretul nostru. Speram ca într-o zi, când vom merge la el, să ne întâmpine vesel, cu aceleaşi fructe roşii şi frumoase. Poate că el credea în imposibilităţi şi de aceea era trist. Poate că el îmi ştia destinul şi ştia că totul se va sfârşi, într-o zi. Poate că nu voia să-mi fure fericirea şi de aceea mă lăsa să-l privesc cu ochi umezi, fără să-mi spună vreun cuvânt. M-a lăsat să sper că, într-o zi, toate suferinţele i se vor fi spulberat şi că va veni o vreme când va fi mândru de iubirea ce luase naştere între mine şi toamna mea… Că va fi părintele şi martorul nostru la o nuntă care ar fi avut loc pe bolta cerească, între două anotimpuri, între două bucăţi de materie. Zilele treceau şi deşi nu-l vedeam des, ştiam că martorul tăcut al iubirii mele este undeva, la o margine de drum. Mă simţeam în siguranţă ştiindu-l acolo.
Trecuseră două anotimpuri, iar al treilea era pe sfârşite. Toamna nu-mi trecuse. Îmi era, încă, în suflet, în gânduri, pe buze. O iubeam şi acceptasem asta. O iubeam într-un fel ciudat. Cu frică, cu credinţă şi seninătate. Credeam că Dumnezeu îşi jucase cartea în lupta cu destinul şi că totul este în favoarea mea. Doar că, într-o zi, toamna mi-a şoptit că măceşul nostru nu mai există. Că a fost tăiat. Martorul iubirii mele nu mai exista decât în mintea mea. Am mers la el, ţinându-ne de mână. L-am privit îndelung, cu ochi goi şi cu sufletul sfâşiat. Era la fel de pustiu şi de solitar, doar că acum, era uscat, iar fructele-i erau veştede. Martorul şi părintele nostru, murea sub ochii mei, departe de pământul din care crescuse şi de care eu mă legasem. Mă simţeam neputincioasă. Plângeam, deşi aş fi preferat să urlu până la epuizare. Ştiam că nu mai este cale de întoarcere şi că nu pot să fac nimic pentru a-l readuce la viaţă. L-am înjurat pe Dumnezeu şi-am plâns până când am simţit cum picurii reci de ploaie împietresc în mine. Nu mai exista nimic. Nimic nu mai era posibil şi nimeni nu mai ştia de noi, iar asta mă durea îngrozitor. Am realizat atunci că imposibilităţile sunt cât se poate de reale şi că dacă măceşul nostru s-a stins, se va stinge şi toamna, cândva. Toamna mea se va duce şi mă va lăsa cu sufletul împietrit.
Acum înţeleg cum se simţea Eliade când scria despre Maitreyi. Iar dacă doi oameni ar fi vrut să se iubească şi n-au reuşit, cum să cred eu că iubirea dintre mine şi toamna mea ar putea fi posibilă? Mi-aş dori ca-ntr-o altă viaţă, să fiu un anotimp. Iarnă sau vară. Atunci, toamna ar fi măceşul meu. Aş exista doar pentru el. Pentru a-l îngriji, descâlci şi face fericit. Dar până atunci…
– Va mai veni toamna la mine?, m-am întrebat.
– Lasă fereastra deschisă şi-ai să vezi, mi-am răspuns.
Despre iubirea mea imposibila. Soţul altei femei… Ar trebui să-mi fie ruşine? Habar n-am. Ştiu doar că-l iubesc şi că vreau să mă bucur de el până în ziua în care se va fi terminat totul…
Guest post by Andrada Petronela Surdu
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
