În toate pozele în care zâmbeam, eram fericiți. Sunt versurile unui cântec pe care l-a scris cel mai important bărbat din viața mea. Am reascultat cântecul după 10 ani. Atât mi-a luat să înțeleg ce spune poetul în opera artistică. 🙂 Am scos din cutii fotografiile cu noi și am înțeles că poetul nu folosea nicio figură de stil și că în spatele cuvintelor nu erau metafore.
Așa e. Toate pozele în care zâmbim îmi amintesc de momentele fericite din relația noastră. Cu el nu se putea altfel. Dacă lucrurile nu erau ok între noi prefera să nu facem poze sau, dacă nu avea de ales, se uita la camera într un fel în care aș fi preferat să nu păstrez fotografia decât să-i revăd privirea.
În toate pozele în care zâmbeam eram fericiți. Lui nu-i păsa de cum ne vede lumea. Nu dădea doi bani pe impresia pe care trebuie să o lăsăm în public. Nu se străduia deloc să facă frumos. Relația cu el a fost cu bisturiul în mână. Fără anestezie. Abia după el am învățat cum e să trăiești în relații în care te prefaci fericit afișând un zâmbet într-o fotografie. După el am descoperit că există oameni pentru care e mai important ce știu ceilalți că au trăit decât ce au simțit cu adevărat.
E suficient să intru în câteva albume personale din computer și într-un moment de sinceritate să fac puțină curățenie.
Credem că numai noi știm adevărul. Dar nu-i așa. Se văd într-adevăr cu ochiul liber pozele în care oamenii sunt fericiţi. Se văd la fel de bine și cele în care se prefac. Cred unul dintre cele mai grele lucruri din tot ce poate face un om este să mimeze fericirea. Ce trist e să stai inert într-o fotografie parte dintr-un peisaj de vis, pentru că așa se obișnuiește în astfel de situații. Ce tare se vede un zâmbet fals dintr-o poză făcută în cel mai natural peisaj. Fake-ul păcălește la o primă privire. Dacă se uită cineva mai atent, ne prinde cu ocaua mică. Să faci poze în care să te prefaci fericit e aproape la fel de greu cum e să te prefaci că-ți e bine când se de fapt ți-e rău. E la fel de greu ca și când vrei să pari bucuros că ești într-un loc când de fapt fiecare bucățică din tine ar vrea să fie în altă parte. Și nu mă refer la situația în care asta face parte din munca ta. Deşi nici asta nu e ok. Mă gândesc la tristețea pozelor de vacanță, a fotografiilor de cuplu, a albumelor de familie în care cei din fotografii se chinuie să pară fericiți. Sunt poze la care nu se vor mai întoarce niciodată
Sunt amintiri care nu vor naște în ei emoția de frumos chiar dacă sunt făcute în locuri despre care oamenii spun că imită Paradisul. De ce să mergi mii de kilometri ca să faci niște poze în care să pari fericit? În albumul meu sunt câteva locuri minunate pe care din păcate le voi asocia toată viața cu experiențe ce le-aș vrea uitate cât mai repede. Sunt țări în care am ajuns și care sigur ar fi meritat să le dau din bucuria cu care eu știu să trăiesc. Din păcate pentru ele nu am avut acolo cele mai frumoase experiențe din viața mea. Am ales să mimez fericirea în loc să trăiesc ocazia. Am consumat mai multă energie să par că mă bucur decât să mă relaxez. Sunt locuri în care trebuie să revin și să le-arăt cum sunt eu cu-adevărat. Singură sau însoțită de oameni fericiți să fim împreună în acele momente. Nu întotdeauna în toate pozele în care zâmbim suntem fericiți. Dar sigur în toate pozele în care suntem fericiți avem sufletul până la urechi.
Pe Mirela o găsiţi cu totul aici.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Prostia omenească și prostia românească
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
