M-am apropiat de EL în ideea că o să pot afla mai multe despre prietenul lui care-mi plăcea.
Era mereu cu zâmbetul pe buze, avea mereu un compliment la el şi mă făcea să mă simt bine, să mă simt specială, însă ştiam că nu o să fie mai mult decât un flirt, iar acel EL îmi povestea lucruri despre prietenul zâmbitor, numai că, în timp, acele lucruri nu mă mai interesau, exista numai nevoia de a-l auzi pe EL vorbindu-mi. Ironia sorţii e că, uşor-uşor, am început să mă îndrăgostesc. Şi nu de poveştile despre prietenul lui, ci chiar de EL.
Părea inabordabil, întotdeauna trist şi melancolic, aproape suferind, iar acest lucru mă determina să-l protejez în aceeaşi măsură în care voiam să îi aflu povestea. Mereu am avut o slăbiciune pentru astfel de oameni. Nu ştiu de ce. Empatizam cu suferinţa lui, eu însămi fiind o zâmbăreaţă cu suflet trist. Nu degeaba se spune că oamenii care râd mult sunt cei mai nefericiţi. Ulterior, am aflat că tristeţea lui avea aceeaşi cauză ca şi a mea, suferinţa fizică. Râdeam şi plângeam împreună, ne-am deschis sufletul unul altuia, am găsit multe asemănări, dar şi diferenţe. Ne doream unul pe celălalt, cum nu ni se mai întâmplase până atunci, cu nesaţ, ca doi flămânzi care nu se mai satură vreodată.
Ajunsesem să-l iubesc de mă durea fiecare centimetru de piele, fiecare bucăţică a trupului meu când nu eram împreună, o iubire ce mă salta în rai, la fel cum mă cobora în adâncurile iadului.
Erau zile întregi când simţeam că sunt singura femeie pe care o vede şi pe care o vrea, aşa cum erau zile când mă ignora fără vreo explicaţie. Trăiam, din cauza lui, într-o bipolaritate continuă, între cald şi rece, fericire fără sfârşit şi nimicnicie mizeră. Ajunsesem să urăsc fiinţa în care mă transformam din cauza lui. Să urăsc tristeţea, grijile şi zbaterile acelea permanente, aproape fără vreo logică. Aveam senzaţia că sunt o pasăre care se chinuie să zboare, în ciuda faptului că are aripile frânte şi ştie că în acele condiţii e imposibil, dar care insistă şi insistă, ca un Sisif. Şi, cu toate acestea, sentimentele mele creşteau, zi de zi.
Îl iubeam, deşi ştiam că era un lup singuratic, ce îşi sfâşia prada până rămânea inertă pentru ca apoi să îşi continue căutările printre sufletele singure şi triste. Îmi spusese asta, deşi nu direct. Mă avertizase, însă eu nu am vrut să-l cred. Nu voiam şi nici nu puteam să înţeleg cum poţi plânge cu cineva şi apoi să rupi din el cu toţi colţii, cu o furie specifică numai animalelor sălbatice, căci asta era de fapt: o fiară.
A plecat nepăsător, după ce m-a sfâşiat, fără să se uite vreo secundă înapoi. Ne mai întâlnim uneori, întâmplător, şi trecem unul pe lângă celălalt fără să ne spunem vreo vorbă, aproape indiferenţi, cu multă negură în priviri. EL îşi caută următoarea victimă, iar eu am rămas cu durerea, iubirea, hăul, rănile toate şi amintirea unei fiare ce avusese cândva un prieten zâmbitor.
Guest post by Tina Stana
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
