S-au cunoscut în studenţie. Veniseră amândoi la Bucureşti. Ea să facă actoria, el, ASE-ul.
Ea era de undeva de pe lângă Craiova şi ai ei se înduraseră cu greu s-o lase să dea la teatru, însă acceptaseră până la urmă, căci, ziceau ei, chiar dacă nu o primeşte niciun teatru din capitală, nu-i nimic, se întoarce acasă, că-s destule joburi în Craiova, iar asta era ca o garanţie pentru ei, dar, în secret, şi pentru ea. Deşi îşi propusese să cucerească lumea, să strălucească pe cea mai mare scenă a ţării, păstra în suflet o mare doză de neîncredere în ea însăși. Fragilă, timidă, frângându-şi mereu mâinile, salvată însă de inocenţa celor doi ochi mari şi mereu uimiţi. De altfel, datorită lor şi intrase la facultate, ce-i drept, pe ultimul loc.
În schimb, el era convins că altul ca el încă nu s-a născut. Falnic, arătos, „ardelean pur sânge” cum se recomanda făcând cu ochiul fiecărei fete pe care o întâlnea. Aşa i-a spus şi ei, însă pe ea asta a dat-o gata. Stăpânirea lui de sine şi puterea după care ea jinduia îi luaseră minţile. Ar fi vrut să-i fie în preajmă cât mai mult, doar-doar o să se molipsească şi ea de asemenea virtuţi. Și, uite-așa, fără să-şi dea seama cum și când, se îndrăgostise până peste urechi.
Formau, aşadar, un cuplu care nu putea trece neobservat tocmai din cauza contrastului dintre ei. Erau, practic, complementari. Iar lor le plăcea asta tot mai mult. Păreau pe zi ce trece tot mai uniţi, părea că nimic nu le poate sta în cale.
În ultimul an, când se hotărăsc cele mai multe destine de tineri, ea deja prinsese o colaborare la un teatru obscur, însă nimic nu o fericea mai tare, începea să-şi trăiască aievea visul. Între iubirea pentru el şi dragostea pentru actorie, ambele acum împlinite, se considera o femeie binecuvântată. În schimb, el încă nu-şi găsise nimic de muncă – ce-i drept nici nu prea căutase cu tragere de inimă – iar Bucureştiul începuse să-l cam agaseze cu zgomotul şi agitaţia lui cosmopolite. Visa să se întoarcă acasă – căci vorba aceea, locuri de muncă la Sibiu se găseau, nu ar fi fost o problemă, ba chiar şi teatre, pentru ca și ea să-şi poată urma destinul artistic, căci altfel de viaţă îşi imaginase pentru ei…
Când i-a vorbit prima dată de planurile lui, ea a plâns. I s-au părut crude, egoiste şi nedrepte. Ea nu concepea să plece din capitală, iar el nu prea mai concepea să rămână… şi acum nu ştiau ce să mai facă cu dragostea lor. Au început să tragă de ea, s-o ajusteze noii direcţii pe care începea să o ia viaţa lor în comun, dar aceasta se dovedea a fi prea flexibilă.
Aşa că, într-o după-amiază de toamnă târzie, târând două valize după el, paşii îl purtau către peronul gării, în timp ce mintea îi vâjâia, repetându-i ca un ecou stricat ultimele ei vorbe stinse: „Nu pleca, iubeşte-mă…”.
Ea rămăsese să-şi repete, printre lacrimi şi suspinde adânci, primul rol, căci nu avusese puterea să-l vadă urcându-se în tren şi plecând pentru totdeauna. Se despărţiseră fără prea mult tam-tam, fără să-şi promită nimic, fără să mai spere la ceva, cu inimile zdrobite…
…şi nici nu se mai căutară vreodată.
Dar anii trec, indiferent că suntem sau nu fericiţi, indiferent că ne place sau nu, indiferent că regretăm sau nu alegerile făcute. Ea continua să joace tot la acel teatru mic şi obscur, le fel de necunoscută ca în urmă cu zece ani când primise cu recunoştinţă primul rol, trecând din relaţie în relaţie, fără ca vreuna să fie mai importantă decât actoria. Iar el, la Sibiu, avea un job bun, îşi făcuse o casă frumoasă şi se însurase cu o ardeleancă faină, pe măsura lui, care îi turnase şi doi prunci rumeni şi neastâmpăraţi.
Povestea lor părea uitată şi îngropată de ambele părţi până când…
Până când teatrul ei participă cu o piesă – în care ea avea rolul principal – la Festivalul de Teatru de la Sibiu. Îi trecuse, vag prin cap că avea un motiv vechi şi întemeiat să urască Sibiul, însă emoţiile pregătirii spectacolului nu prea îi permiteau să piardă timpul cu prostii. Iar cum destinul nu numai că nu doarme, dar se şi distrează copios pe seama noastră, hotărî să-i aducă cu această ocazie faţă în faţă, la propriu, într-un mod cu totul şi cu totul neaşteptat: El, cu familia, în primul rând la reprezentaţia piesei în care juca Ea.
Inevitabil, la un moment dat în timpul piesei, privirile li se întâlniră preț de câteva secunde, motiv pentru care ea amână involuntar rostirea următoarei replici. Privirea lui deveni sticloasă şi îngheţă pe silueta ei, deloc schimbată. Se recunoscuseră, iar momentul acela fu unul dintre puţinele momente decisive pe care cineva are ocazia să le trăiască în viaţă. Înţeleseseră amândoi că au făcut o mare greşeală atunci când au pus înaintea iubirii alte visuri, alte ambiţii.
Şi deşi era o comedie, actriţa din rolul principal plângea de sărea cămaşa de pe ea, în timp ce spectatorii râdeau în hohote, mai puţin unul, mai cu seamă atunci când partenerul ei de scenă rostea replica finală:
„Iubeşte-o, mă, tâmpitule…”
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
