De unde mi se trage, Doamne? O întrebare pentru sinele fiecăruia dintre noi. Una pe care n-o recunoaştem în faţa altora şi pe care o-ndesăm înapoi pe propriile gâtlejuri atunci când dă să rupă barajul controlului. Cel mai adesea, vine de departe, acolo unde-i sălăşluiesc şi răspunsurile, nu doar naşterea. Aşa că nu te mira că stai cu felia de tort în faţă şi nu-ţi trebuie, nu te-mbie, fiindcă nimic de dinainte nu te-a pregătit să savurezi desertul. Dimpotrivă.
Despre un film vreau să vă vorbesc azi şi, de bună seamă, nu vi-l voi povesti. M-am aşezat cu aşteptări în faţa ecranului pentru că întreaga distribuţie îmi cerea asta. Plus faptul că este vorba despre o ecranizare a piesei de teatru August: Osage County, semnată de Tracy Letts, premiată pentru ea cu Pulitzer în 2008. Şi cum două dintre filmele mele preferate din ultimii ani sunt Surorile, inspirat de piesa Trei surori a lui Cehov, semnat de Arthur Allan Seidelman, din 2005, şi Opt femei, un film din 2002, de François Ozon, m-a cucerit dintru-nceput teatralitatea acestei pelicule.
Circumscrierea acţiunii spaţiului unei case de ţară din Oklahoma, într-o arşiţă de august, nu face decât să amplifice emoţia care tulbură până la a se transforma într-un drog ce ţi se administrează prin ochi şi de care nu ai cum te feri. Ceea ce însă copleşeşte cu adevărat e faptul că n-ai scăpare nicio clipă, spectatorule: te identifici, pe rând, în tempo rapid, ori simultan, cu fiecare dintre personaje. Ceea ce nu te lasă să răsufli uşurat mult timp după ce-a curs genericul de final. Şi, dacă-mi dai voie, exact ăsta-i lucrul cel mai important: eşti, cumva, obligat să-ţi împropriezi acest film, nu-l poţi trata ca pe un act artistic la care-ai fost tangent în mod pasager.
„Dacă am şti adevărul, nu ne-am mai putea ridica din pat“, spune la un moment dat un personaj. Acolo-ai vrea să pună cineva stop, ca să ai timp şi spaţiu să-nghiţi una ca asta. Dar nu pune nimeni, aşa că le iei şi pe următoarele în acelaşi plex şi te aperi cu aceleaşi două mâini. Goale. Ce te face să poţi merge mai departe în film e sentimentul ăla pe care-l ai în cele mai negre coşmaruri: ştii, în vis fiind, că e vis. Şi de-acolo vine şi puterea trezirii. Aici nu e aşa simplu pentru că, deşi ştii că eşti numai un martor, nu poţi să nu spargi în tine toată acea succesiune de bizarerii dureroase cărora în propria ta viaţă eşti obligat, sper că nu deseori, să le faci faţă.
Ceea ce e cel mai greu de acceptat, până la urmă, sunt frica şi răutatea. Sau, mai clar, faptul că frica şi răutatea sunt unele dintre cele mai contagioase boli nu doar de pe faţa Pământului, ci şi din toată istoria lui. Iar astea două se sug cu poftă la sânul mamei. Şi-aşa devii daltonist încă de mic, pentru că sângele ăla otrăvit e verde, chiar dacă tu-l vezi roşu. Nu, am greşit, mai e ceva cumplit de greu de dus: frica şi răutatea sunt cele mai sigure moşteniri materne. Restul sunt discutabile. Şi ajustabile. Şi iată cum ajungi singurul ingredient într-o supă pe care o faci de unul singur zilnic. Iar acel ingredient care ajungi să fii se numeşte durere. Ea nu se face una cu tine, nu te năpădeşte. Ar mai fi scăpare, dac-ar fi aşa. Durerea începe să te locuiască până ce ajunge să te înlocuiască.
Evit din răsputeri să vă dau vreuna dintre cheile narative ale filmului. Dacă aş face asta, mi s-ar părea că vă fur din necesitatea de a-l vedea, că nu poate fi vorba despre vreo bucurie. Însă, aşa cum s-a tradus la noi, Ţinutul din mijlocul verii este un film pe care orice om care are posibilitatea are şi obligaţia morală şi sufletească faţă de sine însuşi de a-l vedea. E ca o terapie catharctică. O să vă spun, dar numai ca să vă-mbii să-l vedeţi, că Meryl Streep şi Julia Roberts sunt nominalizate anul acesta la Premiile Oscar pentru partiturile lor, Meryl pentru rol principal feminin, ea e mama, iar Julia pentru rol secundar feminin, ea fiind una dintre fiice.
Ceea ce mi-a fost dureros de limpede stând cu toate simţurile în filmul lui John Wells este că din disfuncţionalitatea vitriolantă a unei familii este extrem de greu să fugi, aproape imposibil, că devii, atingându-te de insanitate, un relief carstic şi casant deopotrivă, iar dacă totuşi scapi la un moment dat, iei viaţa de la capăt, însă numai din poziţia târâş, cu peticele inimii atârnându-ţi bătute de arşiţă şi, paradoxal, foarte greu de uscat de orice vântoasă. Oricât de hotărâtă. Şi că, dacă este cu adevărat nevoie, trebuie să amputezi ceea ce ştii cu siguranţă că este necrozat în tine. Iar cangrena poate lua parşiva formă a unei legături sentimentale. Vrem, nu vrem, suntem chirurgi, la un moment dat, cu toţii. Dezinfectant, mănuşi, foarfecă, pense… Cum, n-am anestezist? Bisturiu, atunci. Mă salvez.
Citiţi şi
5 jocuri de iarnă pentru copii benefice și pentru adulți
Femeile mature vs femeile imature
Bijuteriile pentru bărbați – între tradiție, simbolism și stil personal
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
