În viaţa ei de calm plat a aterizat un meteorit: tocmai când pusese căutarea-n cui şi se împăcase cu şurubelniţa, patentul şi sticla stingheră de coniac care aştepta, la nesfârşit, companie, a aterizat, la propriu, acest bărbat nebun. Un taifun şi un uragan la un loc, într-o existenţă liniştită, care îşi găsise ritmul solo. Cică relaţiile cele mai grozave sunt cele dintre doi oameni divorţaţi, pentru că amândoi au învăţat lecţii serioase despre ce face o legătură să se ducă direct în cap. Asta, dacă şi—au învăţat lecţiile, că altfel e doar un sequel la un film prost, cu un episod nou, şi mai prost.
Aşadar, iată-i, proaspăt ieşiţi din iadurile lor personale, gata să o ia de la capăt. Ştiţi, toate încep cu perioada aia trandafirie şi dulce, când celălalt e darul lui Dumnezeu pe pământ, şi când forţa de transfigurare a îndrăgostelii transformă ce e nepotrivit, cu orbirea pe care o dă debranşarea bruscă de la creier. Pe urmă, ea a început să vadă chestiile care nu îi plăceau la el. Şi el, cu nimic mai prejos, a început să vadă chestiile care nu-i plăceau la ea. Şi aşa a început episodul doi: un dans continuu, cu hangerul în mână, în care fiecare mai reteza de pe ici, de pe colo ce nu era în regulă. Apropo de regulă: dacă nu-ţi place ceva la celălalt, înmulţeşte cu zece şi întreabă-te dacă poţi suporta chestia respectivă, pentru că asta o să fie amploarea după câţiva ani de trai împreună.
Să revenim la baletul sângeros. Deci, episod după episod, între curgerea calmă şi bună a conexiunii reciproce, câte un vârf de conflict: ba că e dezordine, ba că unul neglijează ce spune şi doreşte celălalt, şi dacă mai pui două caractere puternice în peisaj, ajungi la nişte ciocniri demne de Scylla şi Caribda. Cu scânteile de rigoare. Unde e pasiune, e şi intensitate, şi în sensul bun, şi asta înseamnă că, dacă energia aceea, să-i zicem de reformare, e concentrată, arde mai rău ca o rază laser. O aluzie devine o avalanşă. O privire ridică imediat nivelul de adrenalină: „Ce? Acuma ce mai e?” şi unul trebuie să fie, pe rând, mai înţelept ca altul şi să lase temperatura să scadă, că altfel nu se mai vede problema de atâta flamă.
Un bonsai se sculptează mai uşor decât un om, dar ea a avut răbdare. Răbdare. Şi mai multă răbdare. Pentru că, dincolo de momentele de arc electric devastator, doi oameni deştepţi au învăţat, împreună, să dea oful deoparte şi să înainteze, lent, către următoarea fază a lor, care duce, la fel de lin, şi legătura în următoarea fază. Şi, de atunci, a iubit-o cu aruncătorul de flăcări, a făcut-o scrum şi a lăsat-o să se reinventeze, din cenuşă, mai femeie în fiecare zi. Partenerul adevărat e cel care te face să te simţi frumoasă şi deşteaptă şi care are răbdare să te sculpteze, lent, într-o versiune mereu îmbunătăţită – a ta, nu a lui. Iar ea a lucrat, cu răbdare şi cu grijă ca reacţiile să îi vină din feminitatea profundă, nu din hachiţa de moment sau agresivitatea învăţată de prin business. Iar lucrurile au spiralat în sus, în sus, tot mai sus.
Şi-am încălecat pe-o şa, şi v-am spus povestea-aşa.
Pe Andreea o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
