Există ciocniri cosmice, în care ai impresia că două planete gigantice intră în coliziune, iar perechea rezultată prin impactul brutal, devastator, dansează într-o buclă de Univers care se creează și se re-creează constant.
Iubesc o vrăjitoare. Nu este una dintre cele care moșmondesc într-un ceaun, bolborosind cuvinte care leagă soartă și oameni. Este, mai degrabă, o ființă liberă, deschisă și conectată prin punți nevăzute cu ingredientele Cosmosului. Viața ei nu este despre mecanica newtoniană a lucrurilor solide, ci despre fluidul misterios, subtil care unește tot ceea ce Este.
Am iubit-o de la început. De când a fost invitată, regina balului, pe scena liceului. Era îmbrăcată într-o rochie vișinie, cu o croială gen Marilyn Monroe, care arăta niște sâni înnebunitori. Am fost gelos, pentru că era alături de un alt băiat, cu care m-am tot intersectat în încercarea de a mă apropia de această fată. Am vrut să stau în spatele ei în clasa a noua, în bancă, să pot să mă scald în ceața aceea dulce care o învăluia. Era ca un magnet de care eram atras și de care, în același timp, fugeam, căci înăuntrul acestei atracții bănuiam o forță de o violență aproape mortală. Spun asta acum, cu mintea celui de azi, dar băiatului de atunci îi era doar frică. O spaimă ocultă, subconștientă, că nu sunt îndeajuns pentru ea.
Viața ne-a trimis pe orbite separate, până la a doua ciocnire cosmică. Douăzeci de ani mai târziu. Am descoperit cum crescuse Femeia și mă mișcam, magnetizat, ca un bondar după nectarul florii. Îmi amintesc că m-a invitat, atunci, era într-un weekend, să merg cu ea la mare. Am refuzat cu o scuză de conveniență, ca un idiot, ca apoi să îmi pară rău că am făcut-o. Dar am rugat-o să îmi spună pe unde o mai găsesc, călătorind prin Europa. Am ratat cu un pic o întâlnire în Olanda, în primul an, dar în al doilea m-am urcat în avion când am văzut că are o conferință pe Riviera franceză. Am pretins o întâlnire cu un client și am invitat-o la cină. Ce a urmat a fost de epopee. Nu știu femeie care să mă fi făcut să mă simt așa, și era abia începutul, când nu știam încă ce să fac cu ea.
Și apoi ne-am ciocnit, iar și iar, același impact la limita distrugerii, cu aceeași intensitate toridă. Violent și amețitor, ca un drog, căci era emoție, și dialog cu mintea ei cea deșteaptă, și era corpul ei, ca o vrajă; grădina aceea fermecată în care m-a primit și m-a inițiat. Totul spontan, totul neplanificat, am primit iubirea ei ca pe ceea ce a creat în mine e un foc care nu se consumă niciodată.
Am văzut cum se împiedică în ițele Lumii și i-am turnat în paharul cu vin rose întrebările fundamentale despre identitatea ei. O voiam liberă și nebună, așa cum sufletul, mintea și corpul meu o cunoșteau. Am văzut-o, plângănd de Adevăr și știind că i-am spus toate acele lucruri pentru că o iubeam.
Mi-a fost foarte frică. Foarte, foarte frică de dizolvarea aceea aproape totală, căci mă pierdeam în ea de fiecare dată și simțeam că mor și simțeam că sunt viu, în extaz și în agonie. I-am spus, într-o seară, că nu îi pot promite că va fi singura femeie din viața mea, din acel punct încolo. A înțeles și a ieșit cu eleganță din orice încercare ulterioară de a menține o legătură care să asigure continuitatea acestei nebunii. Dar eram infiltrat până la ultima celulă cu nectarul ei – ca o otravă, ca un drog, ca un vis. Am înțeles de aceste femei au fost arse pe rug în Evul Mediu: puterea iubirii lor e un farmec. Dar fericit este muritorul care primește această inițiere nevăzută, de dincolo de hotarele înțelesului.
Ani mai târziu, m-am căsătorit cu o femeie bună, care mă iubește. Dar sunt năpădit de amintirea Ei. Cu clipe în care mă întorc în întâlnirile noastre aproape mistice, de fiecare dată în alt punct de pe hartă, de fiecare dată distrugându-ne, desfăcându-ne, dizolvându-ne și reinventându-ne. Cu soția mea în brațe, mi-o amintesc pe Ea. M-a făcut să mă simt un zeu, m-a ars cu fierul roșu și m-a incinerat, ca să mă reînvie, repetat, magic, incredibil. Îmi amintesc de pământul cărnii ei, de apa umorilor ei, în care m-am scăldat, botezat ritual ca Bărbat; i-am inspirat răsuflarea și am ars în focul iubirii ei de vrăjitoare, pe rugul prefacerii și al transfigurării.
Așa încât am hotărât să accept încă o ciocnire cosmică și să îi spun, față în față, singuri într-o mare de lume, toate astea, fără să știu sigur dacă va veni. Voiam să mai simt încă o dată ceața aceea blândă și amețitoare în care mă învăluie de fiecare dată și să accept că, atunci când ești binecuvântat, poți iubi necondiționat o femeie care se află în matricea ta și pe care nimic și nimeni nu o mai poate scoate de acolo. Căci poți fugi de Focul ei, dar nu poți scăpa. E o Binecuvântare care te urmărește prin vieți și vieți la rând și pentru care îi Mulțumesc.
Pe Andreea o găsiți întreagă aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
